Nu pentru Jonas

1

1

„Dacă faci asta, nu mai trebuie să te întorci acasă.” Așa a spus tatăl meu, într-o zi de marți din martie, și apoi a închis ușa bucătăriei atât de tare, încât paharele din dulap au zdrăngănit.

“If you do this, you needn’t bother coming home.” That’s what my father said, on a Tuesday in March, and then he shut the kitchen door so hard that the glasses rattled in the cupboard.

Tatăl meu se numește Rolf Brandt. Are șaizeci de ani, conduce autobuzul în Kassel de treizeci de ani și nu vorbește mult. De când mama a murit acum doi ani, vorbește și mai puțin. Locuim împreună în micul apartament în care am crescut și, de cele mai multe ori, stăm seara în fața televizorului și tăcem.

My father’s name is Rolf Brandt. He is sixty years old, he has driven a bus in Kassel for thirty years, and he doesn’t say much. Since my mother died two years ago, he says even less. We live together in the small flat where I grew up, and most evenings we sit in front of the TV in silence.

În acea zi de marți, i-am arătat scrisoarea. M-am înscris pe ascuns la „Tigaia de aur”, o emisiune culinară la televizor, și m-au acceptat. Doisprezece bucătari amatori, șase săptămâni la Köln, la final cincizeci de mii de euro și un loc la o școală de gătit în Lyon.

That Tuesday I showed him the letter. I had secretly applied to “The Golden Pan”, a cooking show on TV, and they had accepted me. Twelve amateur cooks, six weeks in Cologne, and at the end fifty thousand euros and a place at a cooking school in Lyon.

„Ai un loc de muncă bun la asigurări”, a spus tatăl meu. „Și vrei să cureți cartofi la televizor?”

“You’ve got a good job at the insurance company,” my father said. “And you want to peel potatoes on TV?”

„Vreau să gătesc, tată. Ca mama.”

“I want to cook, Dad. Like Mum.”

Atunci fața lui a devenit complet gri și nu am înțeles de ce. Mama gătea în fiecare zi pentru noi și toți îi iubeau mâncarea: vecinii, prietenii mei, chiar și preotul. Doar tatăl meu mânca mereu în tăcere, fără un cuvânt, de parcă mâncarea ar fi doar benzină pentru corp.

At that, his face went completely grey, and I didn’t understand why. My mother cooked for us every day, and everyone loved her food: the neighbours, my friends, even the priest. Only my father always ate in silence, without a word, as if food were just fuel for the body.

După ce a închis ușa, am mers în camera mea și am scos cutia de sub pat. În ea se află cartea de rețete a mamei mele: un caiet gros, albastru, cu pete de grăsime, plin de rețete scrise cu scrisul ei rotund. L-am luat din bucătărie după înmormântare, ca să nu-l arunce tatăl meu.

After he shut the door, I went to my room and pulled the box out from under my bed. Inside it lies my mother’s recipe book: a thick blue notebook with grease stains, full of recipes in her round handwriting. I took it from the kitchen after the funeral so that my father wouldn’t throw it away.

L-am deschis, așa cum făceam des. Dar în acea seară am observat ceva ce nu am observat niciodată până atunci. Ultimele zece pagini sunt lipite, foarte atent, pe margini. Și pe prima dintre ele scrie, cu cerneală roșie: Nu pentru Jonas. Încă nu.

I opened it, as I so often did. But that evening I noticed something I had never seen before. The last ten pages were glued together, very carefully, along the edges. And on the first of them, in red ink, it said: Not for Jonas. Not yet.