Încă nu

1

1

Timp de zece ani nu am mai mers acasă. Și când am coborât în sfârșit din tren, propriul meu unchi s-a uitat la mine și și-a ațintit imediat privirea asupra pantofilor săi.

For ten years I didn’t go home. And when I finally got off the train, my own uncle looked at me and immediately stared down at his shoes.

„Lena”, a spus unchiul Sepp. Doar atât. Apoi mi-a luat valiza și a plecat spre mașină.

“Lena,” said Uncle Sepp. Just that. Then he took my suitcase and walked to the car.

Gara din Sankt Anna este mică, are doar o linie și o bancă. În spatele satului se află munții, gri și albi, exact ca pe vremuri. M-am gândit că în zece ani totul se schimbă. Dar aici aproape nimic nu s-a schimbat. Doar eu.

The station in Sankt Anna is small, just one track and one bench. Behind the village stand the mountains, grey and white, exactly as before. I had thought that everything changes in ten years. But almost nothing had changed here. Except me.

Sora mea, Katrin, se căsătorește sâmbătă. Mi-a trimis o carte poștală acum trei luni, cu o fotografie cu ea și un bărbat cu barbă. Pe verso a scris: Te rog, vino. Nimeni nu va spune nimic. Promit.

My sister Katrin is getting married on Saturday. Three months ago she sent me a card with a photo of her and a man with a beard. On the back she wrote: Please come. Nobody will say anything. I promise.

Nimeni nu va spune nimic. Am citit această propoziție de o sută de ori, la birou în Hamburg, în metrou, noaptea în pat. A sunat ca o consolare. Acum, în mașină lângă unchiul Sepp, a sunat ca o amenințare.

Nobody will say anything. I had read that sentence a hundred times, in the office in Hamburg, on the underground, in bed at night. It had sounded like comfort. Now, in the car next to Uncle Sepp, it sounded like a threat.

Am mers cu mașina prin sat. Unchiul Sepp a dat radioul mai tare, exact în momentul în care am trecut pe lângă biserică. Am știut de ce.

We drove through the village. Uncle Sepp turned the radio up at exactly the moment we drove past the church. I knew why.

Acum zece ani trebuia să mă căsătoresc în această biserică. Invitații au venit, muzica cânta, Tobias aștepta în fața altarului. Iar eu m-am urcat într-un taxi și am plecat spre gară, în rochie albă.

Ten years ago I was supposed to get married in that church. The guests came, the music played, Tobias waited at the altar. And I got into a taxi and went to the station, in my white dress.

De atunci, nimeni din familia mea nu a mai vorbit cu mine despre acea zi. Nici la telefon, nici în scrisori. Nici măcar atunci când a murit tata.

Since then, nobody in my family has talked to me about that day. Not on the phone, not in letters. Not even when my father died.

În fața casei mamei, unchiul Sepp a oprit motorul. S-a uitat mult timp la volan.

In front of my mother’s house Uncle Sepp switched off the engine. He looked at the steering wheel for a long time.

„Un lucru trebuie să știi”, a spus el apoi. „Tobias cântă sâmbătă în fanfară. La trompetă. Katrin nu a putut să-i retragă invitația.”

“There’s one thing you need to know,” he said then. “Tobias is playing in the village band on Saturday. Trumpet. Katrin couldn’t uninvite him.”

Apoi a coborât, iar eu am rămas singură în mașină, cu inima bătându-mi cu putere.

Then he got out, and I sat alone in the car, my heart pounding.