Câinele de la ora 8:15

1. Cheia

1. The Key

În fiecare dimineață la ora 8:15, ușa cafenelei mele se deschide. Și în fiecare dimineață intră un câine mic. Singur. Nu este nimeni cu el. Iar în zgardă are mereu ceva nou.

Every morning at 8:15, the door of my café opens. And every morning a small dog walks in. Alone. Nobody is with him. And there is always something new tucked into his collar.

Dar povestesc de la început. Numele meu este Anna. Am 34 de ani și am o cafenea mică pe strada Linden. Înainte a fost aici o brutărie. Casa este veche, ferestrele sunt mari, iar în pivniță se află încă vechiul cuptor.

But let me start at the beginning. My name is Anna. I’m 34, and I have a small café on Lindenstraße. It used to be a bakery. The building is old, the windows are big, and the old oven still stands in the cellar.

Am deschis cafeneaua acum un an. Am investit mulți bani. Dar nu au venit destui clienți. În octombrie am pus toate facturile pe masă și am calculat. Rezultatul a fost clar: încă două luni, apoi trebuie să închid.

I opened the café a year ago. I put a lot of money into it. But not enough customers came. In October I laid all the bills out on the table and did the maths. The answer was clear: two more months, and then I would have to close.

Într-o zi de luni din octombrie, câinele a venit pentru prima dată. Era exact ora 8:15. Știu asta sigur, pentru că ceasul vechi de deasupra tejghelei bate foarte tare.

On a Monday in October, the dog came for the first time. It was exactly 8:15. I know that for sure, because the old clock above the counter chimes very loudly.

Câinele era mic și maro, doar o ureche este albă. S-a uitat la mine. Apoi s-a așezat în fața tejghelei. Foarte liniștit. Ca un client.

The dog was small and brown, with just one white ear. He looked at me. Then he sat down in front of the counter. Perfectly calm. Like a customer.

„Bună”, am spus eu. „Unde este omul tău?”

“Hello,” I said. “Where’s your person, then?”

Câinele nu a lătrat. Doar a așteptat. Apoi am văzut ceva. În zgarda lui roșie era înfiptă o cheie. O cheie veche din metal, mică și grea.

The dog didn’t bark. He just waited. Then I noticed something. There was a key tucked into his red collar. An old metal key, small and heavy.

Am luat cheia. Câinele a dat din coadă. Apoi s-a ridicat și a ieșit pur și simplu.

I took the key. The dog wagged his tail. Then he stood up and simply walked back out.

Am fugit repede la ușă. Dar strada era goală. Doar pe partea cealaltă era un bătrân la fereastră. Domnul Weber. Locuiește acolo de mulți ani. Nu a venit niciodată în cafeneaua mea. Nici măcar o singură dată.

I ran to the door. But the street was empty. Only on the other side, an old man was standing at his window. Mr Weber. He has lived there for many years. He has never once come into my café. Not a single time.

S-a uitat la mine. Apoi a tras perdeaua.

He looked at me. Then he pulled the curtain shut.

Am pus cheia în buzunar. Toată ziua am simțit-o, grea și rece. Ce ușă deschide această cheie? Și cine îmi trimite un câine?

I put the key in my pocket. All day long I could feel it there, heavy and cold. Which door does this key open? And who is sending me a dog?