Mesajul de mâine

1

1

„Te rog, ajută-mă. Mâine, pe douăzeci și șase septembrie, la ora șase seara, la podul de fier. Dacă nu vine nimeni, plec. Și atunci nu mă mai întorc niciodată.”

“Please help me. Tomorrow, on the twenty-sixth of September, at six in the evening, at the iron bridge. If nobody comes, I’m leaving. And then I’m never coming back.”

Acesta a fost primul mesaj pe care l-am auzit pe noul meu telefon vechi. Iar astăzi este douăzeci și cinci septembrie.

That was the first message I heard on my new old phone. And today is the twenty-fifth of September.

Mă numesc Nele, am treizeci și unu de ani și repar biciclete într-un mic atelier din Leipzig. Propriul meu telefon a căzut săptămâna trecută într-o găleată cu ulei. Pentru că nu am mulți bani, am mers joi după-amiază în piața de vechituri de lângă canal.

My name is Nele, I’m thirty-one and I repair bicycles in a small workshop in Leipzig. Last week my own phone fell into a bucket of oil. Because I don’t have much money, I went to the flea market by the canal on Thursday afternoon.

Printre lămpi vechi, discuri și cești de cafea, am găsit o masă cu electronice. În spatele ei stătea un bătrân care vorbea foarte rar. Purta un palton gri, deși soarele strălucea.

Between old lamps, records and coffee cups I found a table of electronics. Behind it sat an old man who spoke very slowly. He was wearing a grey coat, even though the sun was shining.

„Douăzeci de euro”, a spus el arătând spre un telefon argintiu. „Funcționează. A aparținut familiei mele.”

“Twenty euros,” he said, pointing at a silver phone. “It works. It belonged to my family.”

Nu m-am gândit mult. Acasă am pus telefonul la încărcat și, după o oră, ecranul s-a aprins. Fără parolă. Fără fotografii, fără contacte. Cineva a șters aproape totul. Aproape totul.

I didn’t think about it for long. At home I plugged the phone into the charger, and after an hour the screen lit up. No password. No photos, no contacts. Someone had deleted almost everything. Almost everything.

În căsuța vocală mai era un singur mesaj. Vocea aparținea unei tinere. Vorbea încet, repede, de parcă cineva era în apropiere și nu avea voie să o audă. Pe fundal am auzit un tren.

There was still one single voice message in the mailbox. The voice belonged to a young woman. She spoke quietly, quickly, as if someone was nearby who mustn’t hear her. In the background I heard a train.

Am ascultat mesajul de cinci ori. Apoi m-am uitat la data la care a fost salvat. Și în acel moment mi s-a făcut frig.

I listened to the message five times. Then I looked at the date it had been saved. And at that moment I went cold.

Mesajul nu era nou. A fost înregistrat acum unsprezece ani, pe douăzeci și cinci septembrie. Exact astăzi, doar că cu unsprezece ani mai devreme.

The message wasn’t new. It had been recorded eleven years ago, on the twenty-fifth of September. Exactly today, only eleven years earlier.

Mi-am spus că asta nu înseamnă nimic. Femeia a spus atunci „mâine”, iar acel mâine a trecut de mult. Probabil că totul s-a terminat cu bine. Probabil a găsit pe cineva care a venit.

I told myself that it meant nothing. Back then the woman said “tomorrow”, and that tomorrow was long gone. Probably everything turned out fine. Probably she found someone who came.

Dar ceva mă deranja. Mesajul nu a fost deschis niciodată. Lângă el strălucea în continuare acel mic punct albastru care înseamnă „nou”. Nimeni nu l-a ascultat. Timp de unsprezece ani, nimeni. Doar eu.

But something bothered me. The message had never been opened. Next to it the little blue dot that means “new” was still glowing. Nobody had heard it. For eleven years, nobody. Only me.

Am pus telefonul pe masa din bucătărie și m-am plimbat prin cameră. Colega mea de apartament, Katrin, a venit acasă și s-a uitat ciudat la mine.

I put the phone on the kitchen table and paced up and down the room. My flatmate Katrin came home and gave me a strange look.

„Arăți de parcă ai văzut o fantomă”, a spus ea.

“You look like you’ve seen a ghost,” she said.