Behind the Counter

Priya Shah had opened her shop at six o’clock every morning for thirty years, except for the four days after her husband died and one Christmas Day when her daughter had hidden the keys. She opened it now, at six, in the dark, with the familiar small sounds: the key in the lock, the bolt at the top that stuck in damp weather, the bell, the click of the lights coming on one row at a time over the newspapers, the sweets, the tins of soup.

Timp de treizeci de ani, Priya Shah își deschisese magazinul la ora șase în fiecare dimineață, cu excepția celor patru zile de după moartea soțului ei și a unei zile de Crăciun, când fiica ei îi ascunsese cheile. Îl deschise și acum, la șase, pe întuneric, cu aceleași mici zgomote familiare: cheia în broască, zăvorul de sus care se înțepenea pe vreme umedă, clopoțelul, țăcănitul luminilor care se aprindeau rând pe rând deasupra ziarelor, a dulciurilor, a conservelor de supă.

She liked this hour more than any other. Before the town woke up, the shop belonged entirely to her. Raj had liked it too. He used to stand where she was standing now, behind the counter, cutting the strings on the bundles of newspapers with the little curved knife that still hung on its hook beside the till, and reading the headlines aloud to her in a terrible fake newsreader’s voice until she laughed.

Îi plăcea ora aceasta mai mult decât oricare alta. Înainte ca orășelul să se trezească, magazinul îi aparținea în întregime. Îi plăcuse și lui Raj. Obișnuia să stea acolo unde stătea ea acum, în spatele tejghelei, tăind sforile de la teancurile de ziare cu micul cuțit curbat care încă atârna în cârligul lui de lângă casa de marcat și citindu-i titlurile cu voce tare, cu o voce caraghioasă și prefăcută de crainic TV, până când o făcea să râdă.

Raj would have spoken up. She had thought that every day for fifteen years and had never once said it aloud. He had died eighteen months before the fire, of a heart that nobody had known was tired. If he had been alive that January morning, standing beside her on the pavement in his dressing gown, he would have smelled what she smelled, and he would have walked across the road to the man in the grey anorak and said something, in his calm, slightly too loud voice, and none of it would have happened.

Raj ar fi spus ceva. Se gândise la asta în fiecare zi vreme de cincisprezece ani și nu o rostise niciodată cu voce tare. Murise cu optsprezece luni înainte de incendiu, din pricina unei inimi despre care nimeni nu știuse că era obosită. Dacă ar fi fost în viață în acea dimineață de ianuarie, stând lângă ea pe trotuar în halat de casă, ar fi simțit mirosul pe care îl simțise și ea, ar fi traversat strada spre bărbatul în hanorac gri și i-ar fi zis câteva vorbe, cu vocea lui calmă, puțin prea tare, și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Or perhaps it would. Perhaps the insurance would have refused, and the bakery would have closed, and Walter would have lost everything, and Michael would have stayed and been miserable in a different way. She had no idea. That was the trouble with the road not taken, as the poem her son had learned at school put it: you never found out where it went. You only found out where yours did.

Sau poate că s-ar fi întâmplat. Poate că asigurarea ar fi refuzat să plătească, brutăria s-ar fi închis, Walter ar fi pierdut totul, iar Michael ar fi rămas și ar fi fost nefericit într-un alt fel. Habar n-avea. Asta era problema cu drumul pe care nu apuci să mergi, așa cum spunea poezia pe care fiul ei o învățase la școală: nu aflai niciodată unde ducea. Aflai doar unde ducea al tău.

At ten past six the bell rang, and Ana came in from the dark street with flour on her sleeves and a face Priya had seen on many people over the years, usually just before they told her something they had decided not to tell anyone. The girl did not say hello. She came round the counter, which nobody but Raj had ever done without being asked, and held out her phone.

La șase și zece clopoțelul sună, iar Ana intră de pe strada întunecată, cu făină pe mâneci și cu o expresie pe chip pe care Priya o văzuse la mulți oameni de-a lungul anilor, de obicei chiar înainte să-i mărturisească un lucru pe care hotărâseră să nu-l spună nimănui. Fata nu salută. Ocoli tejgheaua și veni în spate — lucru pe care nimeni, în afară de Raj, nu-l făcuse vreodată fără să fie poftit — și îi întinse telefonul.

“My father,” Ana said. “He sent this at five. I haven’t listened to it. I can’t listen to it on my own. Michael offered, but he’s a Bell, and I think a Bell would make it worse. Will you?”

„Tatăl meu”, spuse Ana. „A trimis asta la cinci. Nu l-am ascultat. Nu pot să-l ascult singură. Michael s-a oferit, dar el e un Bell, și cred că un Bell ar înrăutăți lucrurile. Vrei tu?”

Priya took her into the little room at the back, among the boxes of crisps, and sat her down on the chair, and sat herself down on the box of crisp packets that had never quite recovered from the last time. She put the phone on the table between them. Ana looked at it as though it might bite her. Then she reached out and pressed the arrow.

Priya o duse în cămăruța din spate, printre cutiile de chipsuri, o așeză pe scaun și se așeză ea însăși pe cutia cu pungi de chipsuri care nu-și mai revenise cu adevărat de data trecută. Puse telefonul pe masă, între ele. Ana se uită la el de parcă ar fi putut s-o muște. Apoi întinse mâna și apăsă pe săgeată.