The Town Hall

The big hall of Hollin Bridge town hall had been built in 1887 for a population that had believed, with Victorian confidence, that it would go on growing for ever. It had a high ceiling painted with faded gold stars, tall windows, and a little stage at one end where brass bands had played and couples had been married. It also had a smell of floor polish and old radiators that Ana had come to associate with the winter fair and three hundred rolls.

Sala mare a primăriei din Hollin Bridge fusese construită în 1887 pentru o populație care crezuse, cu o încredere victoriană, că va continua să crească la nesfârșit. Avea un tavan înalt, pictat cu stele aurii șterse, ferestre mari și o mică scenă la un capăt, unde cântaseră fanfare și se căsătoriseră cupluri. Avea, de asemenea, un miros de ceară de podea și calorifere vechi pe care Ana ajunsese să-l asocieze cu târgul de iarnă și trei sute de chifle.

Tonight it held more people than it had held, Priya said, since the night the mill closed. They filled every one of the two hundred folding chairs the caretaker had set out in rows. Then they stood along the walls, and then they stood in the doorway at the back, coats still on, because it had begun to rain and nobody wanted to go home and miss it. Ana recognised half of them from the queue at ten to five. She did not recognise the other half at all.

În seara asta adunase mai mulți oameni decât adunase, spunea Priya, din noaptea în care se închisese moara. Umpleau fiecare dintre cele două sute de scaune pliante pe care îngrijitorul le așezase în rânduri. Apoi stăteau de-a lungul pereților, iar apoi stăteau în pragul ușii din spate, tot cu paltoanele pe ei, fiindcă începuse să plouă și nimeni nu voia să plece acasă și să rateze momentul. Ana a recunoscut jumătate dintre ei de la coada de la cinci fără zece. Pe cealaltă jumătate nu o recunoștea deloc.

On the stage, at a long table covered with green cloth, sat the five members of the planning committee, with name cards in front of them and the faintly hunted look of people who had expected an evening about car parks. In the middle sat the chair, a small, precise woman in her sixties called Councillor Hale, with silver half-moon glasses and a gavel she clearly intended to use.

Pe scenă, la o masă lungă acoperită cu o pânză verde, stăteau cei cinci membri ai comisiei de urbanism, cu plăcuțe cu nume în față și cu aerul ușor hăituit al unor oameni care se așteptaseră la o seară despre parcări. La mijloc stătea președinta, o femeie mărunțică și precisă, de vreo șaizeci de ani, pe nume consiliera Hale, cu ochelari argintii semilună și un ciocănel pe care intenționa în mod vădit să-l folosească.

Ana sat in the fourth row with Daniel on one side, still in his yellow jacket because he was due on the bus at eleven, and Priya on the other. Priya had not spoken for twenty minutes. She sat bolt upright with her handbag on her knees and four folded sheets of notepad paper held inside it like something alive, and every so often she took a breath from her stomach, the way her husband had taught their children, and let it out again very slowly.

Ana stătea în al patrulea rând, cu Daniel de o parte, încă în jacheta lui galbenă pentru că trebuia să preia autobuzul la unsprezece, și cu Priya de cealaltă parte. Priya nu scosese o vorbă de douăzeci de minute. Stătea țeapănă, cu geanta pe genunchi și cu patru foi împăturite de carnet ținute înăuntru ca o vietate, iar din când în când trăgea aer adânc în piept, din stomac, așa cum soțul ei îi învățase pe copiii lor, și îl dădea afară foarte încet.

Jess was in the front row, with her portfolio on her knees and her red hair tied back so tightly that it looked painful. She had dressed, Ana noticed, in her grandfather’s style: a white shirt, buttoned to the collar, and an expression that dared anybody to say anything about it. Beside her sat Maureen in her woolly hat, who had come, she announced, to make sure nobody was rude to the girl.

Jess era în primul rând, cu mapa pe genunchi și cu părul roșcat prins la spate atât de strâns încât părea dureros. Se îmbrăcase, a remarcat Ana, în stilul bunicului ei: o cămașă albă, încheiată până la guler, și o expresie care parcă sfida pe oricine să comenteze ceva. Lângă ea stătea Maureen în căciula ei de lână, care venise, după cum a anunțat, ca să se asigure că nimeni nu era obraznic cu fata.

And at the very back, by the double doors, in the space the caretaker had cleared for him, sat Walter. The hospital had let him out for three hours, with a nurse, a blanket and a great many conditions. He was in a wheelchair, in his good jacket, with the laminated letter board on his knees. Michael stood behind the chair with his hands on its handles, very still, as though he were holding something that might roll away down a hill.

Iar în cel mai îndepărtat colț din spate, lângă ușile duble, în spațiul pe care îngrijitorul îl eliberase pentru el, stătea Walter. Spitalul îi dăduse voie să iasă pentru trei ore, cu o asistentă, o pătură și o mulțime de condiții. Era într-un scaun cu rotile, în jacheta lui bună, cu tăblița laminată cu litere pe genunchi. Michael stătea în spatele scaunului, cu mâinile pe mânere, nemișcat, de parcă ar fi ținut ceva ce s-ar fi putut rostogoli la vale pe un deal.