Partea de nord

— Tată, am spus duminică dimineață, în bucătărie. Walter mi-a spus să te întreb despre iarna aceea. Tot. Deci te întreb.

“Dad,” I said, on Sunday morning, in the kitchen. “Walter said I should ask you about that winter. All of it. So I’m asking.”

Tatăl meu tăia pâine. Târgul se deschisese cu o seară înainte, iar el stătuse la foc până la două noaptea și avea ochii roșii de la fum. A mai tăiat două felii, foarte egale, înainte să răspundă.

My father was cutting bread. The market had opened the night before, and he had stood at the fire until two in the morning, and his eyes were red from the smoke. He cut two more slices, very evenly, before he answered.

— După Crăciun, a spus.

“After Christmas,” he said.

— De ce după Crăciun?

“Why after Christmas?”

— Pentru că acum am un târg de condus. A pus pâinea pe o farfurie și farfuria în fața mea. Și pentru că am promis demult unele lucruri și trebuie să mă gândesc mai întâi la promisiune. Apoi și-a luat paltonul și a coborât în magazin, iar eu am auzit clopoțelul de la ușă și asta a fost tot.

“Because now there is a market to run.” He put the bread on a plate and put the plate in front of me. “And because some things I promised a long time ago, and I have to think about the promise first.” Then he took his coat and went down to the shop, and I heard the bell over the door, and that was the end of it.

Așa că n-am mai întrebat. Mi-am spus că are dreptul să-și aleagă momentul. Mă simțeam ușurat. Adevărul e că mi-era teamă de ce ar trebui să simt dacă îmi răspundea.

So I didn’t ask again. I told myself he had a right to choose his moment. I was relieved. The truth is that I was afraid of what I would have to feel if he answered.

Până joi, târgul era deschis de cinci zile. Au fost cele mai bune cinci zile din ultimii ani și nu mă așteptasem deloc la asta. Dimineața lucram în magazin, ca tatăl meu să doarmă, iar seara la târg. Am învățat cum merge casa de marcat, ce ziare citesc bătrânii din piață și că nu trebuie să rămâi niciodată, dar niciodată fără lapte duminica. Am învățat să vând castane când cuplul de la castane avea nevoie de o pauză și am descoperit că mă pricep surprinzător de bine, pentru că vânzarea de castane e o negociere în care ambele părți vor același lucru.

The market had been open for five days by Thursday. They were the best five days I had spent in years, and I hadn’t expected that at all. I worked in the shop in the mornings, so that my father could sleep, and at the market in the evenings. I learned how the till worked, which newspapers the old men on the square read, and that you must never, ever run out of milk on a Sunday. I learned to sell chestnuts when the chestnut couple needed a break, and that I was surprisingly good at it, because selling chestnuts is a negotiation where both sides want the same thing.

Leila venea și pleca la ore ciudate, cu caietul ei. Joi, 17, deschideam magazinul la șase și jumătate când am văzut-o întorcându-se prin piață în întuneric, în două pulovere și în cizmele vechi ale tatălui nostru, cu zăpadă pe umeri și cu mâinile goale. M-a văzut prin geam și a intrat.

Leila came and went at strange hours with her notebook. On Thursday, the seventeenth, I was opening the shop at half past six when I saw her coming back across the square in the dark, in two jumpers and our father’s old boots, with snow on her shoulders and nothing in her hands. She saw me through the window and came in.

— Unde ai fost?

“Where have you been?”

— La plimbare.

“For a walk.”

— La șase dimineața. Pe vremea asta.

“At six in the morning. In this.”

— Face foarte bine, a spus ea și a urcat. Fusesem avocat destul timp ca să recunosc un răspuns pregătit. Ea avea secretul ei, eu pe al meu, și n-am întrebat.

“It’s very good for you,” she said, and went upstairs. I had been a lawyer long enough to know a prepared answer when I heard one. She had her secret and I had mine, and I didn’t ask.

Pe Hannah am văzut-o o singură dată, luni, la marginea târgului, cu mama ei. Mi-a spus bună ziua, a întrebat dacă totul e în regulă cu căsuțele și a spus că e foarte ocupată, toate dintr-o suflare, și a plecat. I-am trimis două mesaje. La primul a răspuns cu un singur cuvânt, „Bine”, iar la al doilea n-a răspuns.

Hannah I saw only once, on the Monday, at the edge of the market, with her mother. She said hello, asked if everything was all right with the huts, and said she was very busy, all in one breath, and left. I sent her two messages. She answered the first with one word, “Fine,” and didn’t answer the second.

Marți, Imogen mi-a trimis un e-mail fără nicio formulă de salut. Northgate, scria ea, „doresc să înțeleagă situația din piață” și ceruseră „o actualizare înainte de sărbători”. Am răspuns că situația nu s-a schimbat și că mă aștept la progrese în ianuarie. Amândouă afirmațiile erau adevărate. Niciuna nu era sinceră. Deveneam foarte priceput la așa ceva.

On Tuesday Imogen sent me an email with no greeting. Northgate, she wrote, were “keen to understand the position on the square” and had asked for “an update before the holidays”. I replied that the position was unchanged and that I expected progress in January. Both statements were true. Neither was honest. I was getting very good at those.