Povestea băiețelului cuminte

A fost odată un băiețel cuminte pe nume Jacob Blivens. Își asculta întotdeauna părinții, oricât de absurde și nerezonabile erau cerințele lor; își învăța mereu din carte și nu întârzia niciodată la școala de duminică.

Once there was a good little boy by the name of Jacob Blivens. He always obeyed his parents, no matter how absurd and unreasonable their demands were; and he always learned his book, and never was late at Sabbath-school.

Nu chiulea niciodată, chiar și atunci când judecata lui limpede îi spunea că era cel mai avantajos lucru pe care îl putea face. Niciunul dintre ceilalți băieți nu-l putea înțelege pe acest băiat, se purta atât de ciudat. Nu mințea, oricât de convenabil ar fi fost.

He would not play hookey, even when his sober judgment told him it was the most profitable thing he could do. None of the other boys could ever make that boy out, he acted so strangely. He wouldn’t lie, no matter how convenient it was.

Spunea doar că este greșit să minți, și asta îi era de ajuns. Și era atât de cinstit, încât devenea de-a dreptul caraghios. Obiceiurile ciudate pe care le avea acest Jacob întreceau orice închipuire.

He just said it was wrong to lie, and that was sufficient for him. And he was so honest that he was simply ridiculous. The curious ways that that Jacob had, surpassed everything.

Nu juca bile duminica, nu prăda cuiburile păsărilor, nu le dădea bănuți încinși maimuțelor flașnetarilor; nu părea să aibă niciun interes pentru vreo distracție rațională.

He wouldn’t play marbles on Sunday, he wouldn’t rob birds’ nests, he wouldn’t give hot pennies to organ-grinders’ monkeys; he didn’t seem to take any interest in any kind of rational amusement.

Așa că ceilalți băieți încercau adesea să-și explice purtarea lui și să-l înțeleagă, dar nu puteau ajunge la nicio concluzie satisfăcătoare.

So the other boys used to try to reason it out and come to an understanding of him, but they couldn’t arrive at any satisfactory conclusion.

Așa cum am spus mai înainte, au putut doar să-și facă un fel de idee vagă că era „atins”, așa că l-au luat sub ocrotirea lor și nu au lăsat niciodată să i se întâmple vreun rău.

As I said before, they could only figure out a sort of vague idea that he was “afflicted,” and so they took him under their protection, and never allowed any harm to come to him.

Acest băiețel cuminte citea toate cărțile de la școala de duminică; ele erau cea mai mare bucurie a lui. Acesta era întregul secret. Credea în băiețeii cuminți care apăreau în cărțile de la școala de duminică; avea toată încrederea în ei.

This good little boy read all the Sunday-school books; they were his greatest delight. This was the whole secret of it. He believed in the good little boys they put in the Sunday-school book; he had every confidence in them.

Tânjea să întâlnească o dată măcar pe unul dintre ei viu; dar nu a întâlnit niciodată. Poate că toți muriseră înainte de vremea lui.

He longed to come across one of them alive once; but he never did. They all died before his time, maybe.

Ori de câte ori citea despre unul deosebit de cuminte, dădea repede pagina până la sfârșit ca să vadă ce s-a ales de el, pentru că voia să călătorească mii de mile și să-l privească; dar era zadarnic; acel băiețel cuminte murea întotdeauna în ultimul capitol și exista o ilustrație a înmormântării, cu toate rudele lui și copiii de la școala de duminică stând în jurul mormântului în pantaloni prea scurți și bonete prea mari, și toată lumea plângând în batiste care aveau până la un yard și jumătate de pânză în ele.

Whenever he read about a particularly good one he turned over quickly to the end to see what became of him, because he wanted to travel thousands of miles and gaze on him; but it wasn’t any use; that good little boy always died in the last chapter, and there was a picture of the funeral, with all his relations and the Sunday-school children standing around the grave in pantaloons that were too short, and bonnets that were too large, and everybody crying into handkerchiefs that had as much as a yard and a half of stuff in them.

Planurile îi erau întotdeauna zădărnicite în acest fel. Nu putea vedea niciodată vreunul dintre acei băieței cuminți din cauză că mureau mereu în ultimul capitol.

He was always headed off in this way. He never could see one of those good little boys on account of his always dying in the last chapter.

Jacob avea ambiția nobilă de a fi inclus într-o carte de la școala de duminică.

Jacob had a noble ambition to be put in a Sunday school book.

Voia să fie pus într-o carte, cu ilustrații care să-l înfățișeze refuzând în mod glorios să o mintă pe mama lui, iar ea plângând de bucurie pentru asta; și ilustrații care să-l arate stând pe treptele casei și dând un bănuț unei cerșetoare sărace cu șase copii, spunându-i să-l cheltuiască liber, dar să nu fie risipitoare, fiindcă risipa este un păcat; și ilustrații cu el refuzând cu mărinimie să-l pârască pe băiatul cel rău care îl pândea mereu după colț când venea de la școală și-l lovea zdravăn peste cap cu o șipcă, iar apoi îl fugărea până acasă, strigând: „Hei! hei!”

He wanted to be put in, with pictures representing him gloriously declining to lie to his mother, and her weeping for joy about it; and pictures representing him standing on the doorstep giving a penny to a poor beggar-woman with six children, and telling her to spend it freely, but not to be extravagant, because extravagance is a sin; and pictures of him magnanimously refusing to tell on the bad boy who always lay in wait for him around the corner as he came from school, and welted him so over the head with a lath, and then chased him home, saying, “Hi! hi!”