Marți la zece

Bărbatul cu pălărie

The Man in the Hat

Biroul de obiecte pierdute al gării din Kyoto se află la subsol, în spatele unui șir lung de dulapuri pentru bagaje, într-un loc pe care majoritatea călătorilor îl găsesc abia după ce au pierdut ceva. Există acolo un ghișeu, un clopoțel pe care nu-l folosește nimeni și două scaune pentru cei care așteaptă, pe care nu stă aproape niciodată nimeni. În spatele ghișeului sunt rafturi până la tavan, iar pe rafturi stă tot ce uită orașul în fiecare zi.

The lost-property office at Kyoto Station is in the basement, behind a long row of lockers, in a place most travellers only find once they have lost something. There is a counter there, a bell that nobody uses, and two chairs for people waiting, on which almost nobody ever waits. Behind the counter, shelves reach up to the ceiling, and on the shelves lies whatever the city forgets each day.

Haruka Mori lucra la acest ghișeu de douăzeci și trei de ani. Avea cincizeci și doi de ani, purta ochelari prinși cu un lănțișor subțire și avea un sistem pe care nu-l înțelegea pe deplin nimeni în afară de ea. Mănușile mergeau în stânga, cheile în cutiile mici de sub fereastră, umbrelele în suporturile înalte de lângă peretele din spate, așezate după culoare. Cine căuta o umbrelă neagră – și în Kyoto toată lumea căuta o umbrelă neagră – trebuia să aibă răbdare.

Haruka Mori had worked at this counter for twenty-three years. She was fifty-two, wore her glasses on a thin chain and had a system that nobody but her fully understood. Gloves went to the left, keys into the small boxes under the window, umbrellas into the tall stands on the back wall, sorted by colour. Anyone looking for a black umbrella – and in Kyoto everyone was looking for a black umbrella – had to be patient.

Din primăvară avea un coleg. Kenta Abe avea douăzeci și șase de ani, venea din administrație și considera sistemul doamnei Mori o frumoasă bucată de istorie care ar trebui desființată, din păcate. Își adusese o tabletă și o bază de date în care fiecare obiect găsit era înregistrat cu fotografie, locul găsirii și oră. „Dacă sună cineva și întreabă de o mănușă gri”, îi explicase el, „atunci tastez gri și mănușă , iar în două secunde știm totul.”

Since the spring she had had a colleague. Kenta Abe was twenty-six, came from the administration, and considered Ms Mori’s system a fine piece of history that sadly had to be abolished. He had brought a tablet and a database in which every item found was entered with a photo, the place it was found and the time. “If someone calls and asks about a grey glove,” he explained, “I type grey and glove , and in two seconds we know.”

„Și atunci știi dacă este a lui?”, a întrebat Haruka.

“And then you know whether it’s his?” asked Haruka.

„Atunci știu dacă avem una.”

“Then I know whether we have one.”

„Nu este același lucru”, a spus ea, dar l-a lăsat să-și vadă de treabă. Nu era împotriva noutăților. Doar învățase că oamenii de la ghișeu căutau rareori exact ceea ce spuneau.

“That’s not the same thing,” she said, but she let him get on with it. She was not against new things. She had only learned that the people at the counter were rarely looking for exactly what they said.

Un om de afaceri care întreba de carnetul lui de notițe voia, de fapt, să audă că nu era singurul care uita lucruri. O mamă care întreba de un iepuraș de pluș căuta, în realitate, liniștea nopții următoare. Iar studenții care își pierduseră cheile voiau mai ales să-i certe cineva, ca să nu trebuiască să o facă ei înșiși.

A businessman who asked about his notebook really wanted to hear that he was not the only one who forgot things. A mother who asked about a toy rabbit was in truth looking for the peace of the coming night. And students who had lost their keys mostly wanted someone to scold them, so that they did not have to do it themselves.

Cel mai bine se înțelegea acest lucru prin domnul Ishida.

The best way to understand this was Mr Ishida.

Domnul Ishida venea în fiecare marți la ora zece. Nu la zece fără cinci și nu la zece și zece, ci atât de punctual încât Haruka se gândea uneori că ceasul gării se potrivește după el. Era un bărbat zvelt de mult peste optzeci de ani, purta un palton gri, atât vara, cât și iarna, și o pălărie pe care o scotea la ghișeu și o ținea cu ambele mâini la piept. Apoi se înclina ușor și punea întrebarea lui.

Mr Ishida came every Tuesday at ten o’clock. Not at five to ten and not at ten past ten, but so punctually that Haruka sometimes thought the station clock set itself by him. He was a slender man of well over eighty, wore a grey coat, in summer as in winter, and a hat, which he took off at the counter and held in front of his chest with both hands. Then he bowed slightly and asked his question.

„Bună dimineața, doamnă Mori. S-a predat cumva o umbrelă albastru-închis? Cu un mâner din bambus. Mânerul este crăpat și înfășurat cu ață roșie.”

“Good morning, Ms Mori. Has a dark blue umbrella been handed in, perhaps? With a bamboo handle. The handle is cracked and wrapped in red thread.”