Un motiv să rămân

În Ajunul Crăciunului, rubrica mea a apărut în ziarul din Toronto. Dana o pusese totuși pe prima pagină, în locul pe care mi-l ținuse, mică, jos, sub fotografia unei furtuni de zăpadă. Nimeni nu avea să o dea mai departe. Tata a tipărit-o la imprimanta veche din spatele magazinului. A citit-o în picioare, cu ochelarii pe nas. Apoi a împăturit-o și a pus-o în portofel, în spatele fotografiei mamei mele. Nu a spus nimic despre ea. Nu era nevoie.

On Christmas Eve my column was in the paper in Toronto. Dana had put it on the front page after all, in the space she had kept for me, small, at the bottom, under a photograph of a snowstorm. Nobody would share it. My father printed it out on the old printer in the back of the shop. He read it standing up, with his glasses on his nose. Then he folded it and put it in his wallet, behind the photograph of my mother. He didn’t say anything about it. He didn’t need to.

La ora cinci a început în biserică piesa copiilor despre Nașterea Domnului. Nu văzusem niciodată o piesă ieșind atât de prost. Grajdul s-a clătinat. Steaua a căzut peste unul dintre regi. Un cioban a vomitat. Și la sfârșit, îngerul cu replica cea mare s-a ridicat și a înghețat. Atunci îngerul de lângă ea i-a luat mâna, iar un cioban care nu avea deloc replici a spus-o împreună cu ele: „Nu vă temeți.” Toată biserica a râs și a plâns în același timp. Ciobanul era Amara.

At five o’clock the children’s play began in the church. I had never seen a nativity play go so wrong. The stable shook. The star fell on one of the kings. A shepherd was sick. And at the end, the angel with the big line stood up and froze. So the angel next to her took her hand, and a shepherd who had no lines at all said it with them: “Do not be afraid.” The whole church laughed and cried at the same time. The shepherd was Amara.

După piesă, copiii au traversat piața până la spital, în costumele lor, prin zăpadă. Părinții au mers cu ei, și Father Tom, și un episcop cu pălărie înaltă. Eu am mers cu ei, la urmă. Clara Novak primise până la urmă „da”-ul de la spital. Îi sunasem de trei ori ca să ajut, iar Father Tom îl rugase pe episcop, și iată-ne aici.

After the play, the children walked across the square to the hospital in their costumes, through the snow. Their parents went with them, and Father Tom, and a bishop in a tall hat. I walked with them, at the back. Clara Novak had got her yes from the hospital after all. I had phoned them three times to help, and Father Tom had asked the bishop, and here we were.

Salonul era la etajul patru. Erau opt paturi. În cel de lângă fereastră era un bărbat mare, cu ceva tare sub pătură care îi ținea spatele drept. Fața lui, când i-a văzut pe copii intrând, s-a schimbat complet. Amara a alergat la el în costumul ei de cioban, cu un prosop de bucătărie pe cap.

The ward was on the fourth floor. There were eight beds. In the one by the window was a big man, with something hard under his blanket that held his back straight. His face, when he saw the children come in, changed completely. Amara ran to him in her shepherd’s costume, with a tea towel on her head.

Copiii au cântat „Noapte liniștită”, cel mai vechi dintre toate colindele, pentru tot salonul. Unii au cântat bine, iar cei mai mulți au cântat tare. Asistentele stăteau în ușă. Bărbatul din patul de alături a plâns și a spus că e de la răceală.

The children sang “Silent Night”, the oldest of all the carols, to the whole ward. Some of them sang it well, and most of them sang it loudly. The nurses stood in the doorway. The man in the next bed cried, and said it was his cold.

Când s-a terminat cântecul, Amara a venit să mă găsească în spate. Nu știu de unde m-a recunoscut. Poate mă văzuse în piață. Ținea un plic crem, moale de la cât fusese deschis.

When the song was over, Amara came and found me at the back. I don’t know how she knew me. Maybe she had seen me on the square. She was holding a cream envelope, soft from being opened many times.

— Moș Nicolae mi-a scris, a spus ea. A zis că Crăciunul va veni la tata. Uite. A arătat spre copii, spre asistente, spre tatăl ei care râdea cu un rege. — A venit.

“Saint Nicholas wrote to me,” she said. “He said Christmas would come to my dad. Look.” She pointed at the children, the nurses, her father laughing with a king. “It came.”

— Așa este, am spus.

“So it did,” I said.

— Crezi că el chiar e Moș Nicolae? a întrebat ea. Cel care scrie?

“Do you think he really is Saint Nicholas?” she asked. “The one who writes?”

M-am gândit la Edith la masa ei rotundă, cu ochii închiși, gândindu-se mult timp înainte să răspundă. M-am gândit la Ben cu stiloul. M-am gândit la domnul Doyle, care nu voia să știe.

I thought about Edith at her round table, with her eyes closed, thinking for a long time before she answered. I thought about Ben with the pen. I thought about Mr Doyle, who didn’t want to know.

— Cred, am spus, că cine le scrie a citit foarte atent scrisoarea ta.

“I think,” I said, “that whoever writes them read your letter very carefully.”