Noapte liniștită

Marți dimineața, în sacristie, Amara a pus lucrurile pe masa Părintelui Tom, una câte una. Ultima a fost lămpița, încă aprinsă.

Amara put the things on Father Tom’s table one by one, in the vestry, on Tuesday morning. Last came the little lamp, which was still on.

Apoi s-a ridicat foarte dreaptă, așa cum o învățase tatăl ei.

Then she stood up very straight, the way her father told her to.

„Îmi pare rău, părinte”, a spus ea. „Eu le-am luat. Nimeni nu m-a ajutat să le iau.” S-a întors spre domnul Doyle. „Îmi pare rău, domnule. Am intrat pe geamul dumneavoastră.”

“I’m sorry, Father,” she said. “I took them. Nobody helped me take them.” She turned to Mr Doyle. “I’m sorry, sir. I climbed in by your window.”

Părintele Tom nu putea vorbi. Și-a pus doar mâna mare pe capul ei.

Father Tom couldn’t speak. He just put his big hand on her head.

„Geamul meu”, a spus domnul Doyle într-un târziu. „L-am deschis cu prăjina, în noiembrie, pentru că m-ai rugat tu. Apoi l-am închis repede, pentru că te grăbeai. Treizeci de ani, și nu l-am verificat.” S-a uitat la mine. „Deci e vina și a mea, domnișoară Novak. Și puțin a dumneavoastră.”

“My window,” said Mr Doyle at last. “I opened it with my pole, in November, because you asked me. Then I closed it fast, because you were in a hurry. Thirty years, and I didn’t check it.” He looked at me. “So it’s on me too, Miss Novak. And on you, a little.”

Apoi și-a întins mâna, iar eu i-am dat înapoi cheia.

Then he held out his hand, and I gave him back his key.

„Voi curăța din nou sala și mă voi uita la încălzire”, a spus el. „Pentru copii. Pe dumneavoastră nu vă iert încă, domnișoară Novak.”

“I’ll clean the hall again, and look at the heating,” he said. “For the children. I don’t forgive you yet, Miss Novak.”

Era corect. Nu m-am certat.

That was fair. I didn’t argue.

După aceea l-am sunat pe polițistul Shah, iar el a închis dosarul și nu a mers la atelierul lui Marco. Apoi am mers eu la spital și am stat la biroul asistentei șefe până când a ridicat ochii.

After that I phoned PC Shah, and he closed the report, and he didn’t go to Marco’s workshop. Then I went to the hospital myself and stood at the ward sister’s desk until she looked up.

I-am dat un bilet de la Kofi Mensah, patul opt, scris încet, cu creionul. Vă rog, lăsați copiii să vină. Este singurul Crăciun pe care mi-l poate da fiica mea.

I gave her a note from Kofi Mensah, bed eight, written slowly in pencil. Please let the children come. It is the only Christmas my daughter can give me.

Asistenta a citit biletul de două ori. „Jurnalista dumneavoastră m-a sunat de trei ori”, a spus ea. „Asta nu a schimbat nimic. Biletul, da.” A scos un formular. „Patruzeci de copii în salonul meu, noaptea. Al cui nume vine aici? Al școlii?”

The sister read it twice. “Your journalist phoned me three times,” she said. “That didn’t change anything. This does.” She took out a form. “Forty children on my ward at night. Whose name goes here? The school’s?”

„Nu. Școala a spus nu azi-dimineață. O piesă a parohiei, noaptea, nu este o excursie școlară.”

“No. The school said no this morning. A parish play at night is not a school trip.”

„Atunci al cui?”

“Then whose?”

Mi-am scris propriul nume. Un copil pe gheață, iar acesta era numele meu și poate slujba mea.

I wrote my own name. One child on the ice, and it was my name, and maybe my job.