Packing

All the way along the river, Ana tried to put Helen’s words in order, the way she put loaves on a tray. Half the bakery belonged to Michael. The sale needed his signature. Walter was going to Leeds on Friday. And Michael, who had just been told by his own father to stay away, probably had no idea that the whole future of Bridge Street was waiting for him to pick up a pen. She walked faster.

Pe tot drumul de-a lungul râului, Ana a încercat să pună cuvintele Helenei în ordine, așa cum așeza pâinile pe tavă. Jumătate din brutărie îi aparținea lui Michael. Vânzarea avea nevoie de semnătura lui. Walter mergea la Leeds vineri. Iar Michael, căruia propriul tată tocmai îi spusese să stea departe, probabil habar nu avea că întregul viitor din Bridge Street aștepta ca el să ia un stilou în mână. A mers mai repede.

By the time she reached the canal, Ana was out of breath and the light was already going. The ducks were settling for the night under the old bridge. On one of the boats somebody was frying onions, and the smell drifted along the water. Everything looked exactly as it always did, which seemed unfair.

Când a ajuns la canal, Ana își pierduse suflul, iar lumina deja dispărea. Rațele se așezau pentru noapte sub podul vechi. Pe una dintre bărci cineva prăjea ceapă, iar mirosul plutea pe apă. Totul arăta exact ca de obicei, ceea ce părea nedrept.

The Second Chance did not look as it always did. Its side doors were open, and there were cardboard boxes on the path next to it, some taped shut, some still empty. The little stove was out. The hatch over the engine at the back had been lifted, and Michael was kneeling beside it with a torch and an oily cloth, his sleeves pushed up to the elbows.

The Second Chance nu arăta ca de obicei. Ușile ei laterale erau deschise și pe aleea de lângă ea se aflau cutii de carton, unele lipite cu bandă adezivă, altele încă goale. Soba mică era stinsă. Trapa de deasupra motorului din spate fusese ridicată, iar Michael stătea în genunchi lângă ea, cu o lanternă și o cârpă uleioasă, cu mânecile suflecate până la coate.

He looked up when he heard her steps. For a moment his face did nothing at all. Then he went back to the engine. “If you’ve come to say sorry,” he said, “don’t. You’ve got nothing to be sorry for. I asked you to lie for me, and you did, and it cost you everything you had here. If anyone should apologise, it’s me.”

A ridicat privirea când i-a auzit pașii. Pentru o clipă, fața lui nu a trădat nicio emoție. Apoi s-a întors la motor. „Dacă ai venit să-ți ceri scuze”, a spus el, „n-o face. Nu ai de ce să-ți ceri scuze. Eu te-am rugat să minți pentru mine, iar tu ai făcut-o și te-a costat tot ce aveai aici. Dacă cineva ar trebui să-și ceară scuze, eu sunt acela.”

“You’re leaving,” Ana said. It was not a question.

„Pleci”, a spus Ana. Nu a fost o întrebare.

“Tomorrow, if this engine agrees. It takes nine days to get back to Manchester at walking speed, so nobody will notice when I’m gone.” He wiped his hands on the cloth, very slowly. Then he reached into his back pocket and took out a folded piece of paper. “Priya brought me this yesterday. She cried while she gave it to me, which didn’t help.”

„Mâine, dacă acest motor este de acord. Durează nouă zile să ajung înapoi la Manchester la pas, așa că nimeni nu va observa când voi fi plecat.” Și-a șters mâinile pe cârpă, foarte încet. Apoi a băgat mâna în buzunarul de la spate și a scos o bucată de hârtie împăturită. „Priya mi-a adus asta ieri. A plâns când mi-a dat-o, ceea ce nu a ajutat deloc.”

Ana unfolded it. It was a page torn from the bakery’s order book. On it, in Walter’s big, shaking handwriting, there were only seven words: Stay away from my family. W. Bell. The last letters of his name ran off the edge of the line, as if the pen had slipped.

Ana a despăturit-o. Era o pagină ruptă din registrul de comenzi al brutăriei. Pe ea, cu scrisul mare și tremurat al lui Walter, erau doar șapte cuvinte: Stai departe de familia mea. W. Bell. Ultimele litere ale numelui său depășeau marginea rândului, ca și cum stiloul ar fi alunecat.

“Fifteen years,” Michael said, “and the first thing my father writes to me is seven words, and four of them are an order. That’s very Walter.” He tried to laugh and did not quite manage it. “And Jess doesn’t want to see me either. I waited outside her school yesterday afternoon. She walked straight past me with her friends, as if I was a lamp post.”

„Cincisprezece ani”, a spus Michael, „și primul lucru pe care tatăl meu mi-l scrie sunt șapte cuvinte, iar patru dintre ele sunt un ordin. Asta este tipic pentru Walter.” A încercat să râdă, dar nu prea a reușit. „Și nici Jess nu vrea să mă vadă. Am așteptat ieri după-amiază în fața școlii ei. A trecut direct pe lângă mine cu prietenii ei, de parcă aș fi fost un stâlp de iluminat.”