Urme mici

„Nu vă fie frică”, le-a spus Sophie Price păstorilor.

“Do not be afraid,” said Sophie Price to the shepherds.

„Nu vă fie frică”, le-a spus ea regilor, la ușă.

“Do not be afraid,” she said to the kings, at the door.

„Nu vă fie frică”, a spus ea pianului lui Ruth, și bucătăriei, și unei oi mici care până atunci nu se temea deloc.

“Do not be afraid,” she said to Ruth’s piano, and to the kitchen, and to a small sheep who was not afraid at all until then.

Era marți, 1 decembrie. De la patru fără un sfert Sophie a spus replica cea mare de vreo treizeci de ori. De fiecare dată a fost foarte bine. Voiam s-o pun în iesle, în paie.

It was Tuesday, the first of December. Since a quarter to four Sophie said the big line about thirty times. Every time it was very good. I wanted to put her in the crib with the straw.

Oile măcar vedeau. Cineva făcuse găuri mai mari în toate cele șase capete de oaie, foarte frumos. Sub biletul meu, cu litere mari și pătrate, cineva scrisese: „Destul de mari?” Am păstrat biletul. Nu știu de ce.

The sheep could see, at least. Somebody had cut bigger holes in all six sheep heads, very neatly. Under my note, in big square letters, somebody wrote: “Big enough?” I kept the note. I don’t know why.

Inês a stat lângă ea toată repetiția. Nu a spus nimic. La patru și jumătate copiii au fugit după paltoane și, în zgomot, Inês a fost deodată la ușă, prima dintre toți. Avea ochii roșii și ținea ghiozdanul strâns la piept, cu amândouă brațele. Am strigat „La revedere”. Nu a răspuns.

Inês stood next to her the whole rehearsal. She didn’t say anything back. At half past four the children ran for their coats, and in the noise Inês was suddenly at the door, first of everyone. Her eyes were red, and she held her school bag tight against her chest, with both arms. I called goodbye. She didn’t answer.

La șapte m-am întors în sală. Marco era acolo, cu cheia lui, singur, sub lumina mare. Nu construia. Stătea pe o cutie, cu un cuțit mic și o bucată de lemn, iar în jurul bocancilor lui erau așchii. În mână avea un măgăruș, nu mai mare decât degetul meu mare.

At seven I came back to the hall. Marco was there with his key, alone, under the big light. He wasn’t building. He sat on a box with a small knife and a piece of wood, and wood shavings lay round his boots. In his hand was a little donkey, no bigger than my thumb.

„Pentru iesle?” am întrebat.

“For the crib?” I asked.

„Nu. Nu pentru iesle.” L-a băgat repede în buzunar. „Este pentru nopțile când nu pot dormi.”

“No. Not for the crib.” He put it in his pocket, fast. “It’s for the nights, when I can’t sleep.”

În mijlocul sălii stătea un cadru de lemn, înalt cât o ușă. Mirosea a lemn nou.

In the middle of the room stood a wooden frame as tall as a door. It smelled of new wood.

„Domnule Russo. Pot să vă întreb ceva?”

“Mr Russo. Can I ask you something?”

„Puteți întreba.” A luat ciocanul și s-a întors la cadru.

“You can ask.” He picked up his hammer and went back to the frame.

„Joi seara, după repetiție. Domnul Doyle spune că camioneta dumneavoastră a fost aici până la zece.”

“On Thursday night, after the rehearsal. Mr Doyle says your van was here until ten.”

A pus ciocanul jos.

He put down his hammer.