Între rafturi

„Patruzeci de copii?” a spus Hamid. „În magazinul meu?”

“Forty children?” said Hamid. “In my shop?”

„În fiecare zi la patru. Până în Ajunul Crăciunului. Doar o jumătate de oră.” Țineam lista strâns. „Sala este închisă pentru piesă. Biserica e prea rece în timpul săptămânii. Nu am alt loc, Hamid.”

“Every day at four. Until Christmas Eve. Only for half an hour.” I held my list tight. “The hall is closed to the play. The church is too cold in the week. I have nowhere else, Hamid.”

Hamid este în St Nicholas Square de douăzeci și cinci de ani, în magazinul deschis până târziu de la colț. S-a uitat încet în jur: orezul, conservele, ziarele, frigiderele pline cu lapte.

Hamid has been on St Nicholas Square for twenty-five years, in the late shop on the corner. He looked round it slowly: the rice, the tins, the newspapers, the fridges full of milk.

„Regii pot sta lângă pâine”, a spus el. „Îngerii lângă geam. Oile pot sta în spate, cu cutiile. Oilor le plac cutiile.” Și-a pus ochelarii. „Da, domnișoară Novak. Sigur că da.”

“The kings can stand by the bread,” he said. “The angels by the window. The sheep can go in the back, with the boxes. Sheep like boxes.” He put on his glasses. “Yes, Miss Novak. Of course yes.”

Ruth nu era mulțumită. „O piesă de Crăciun”, a spus ea, „între detergent și mâncarea pentru pisici.” Dar a venit miercuri la patru, a adus pianul ei electric mic și a cântat pe congelator.

Ruth was not happy. “A nativity,” she said, “between the washing powder and the cat food.” But she came at four on Wednesday, and she brought her small electric piano, and she played it on top of the freezer.

A mers bine. Păstorii mergeau printre rafturi. Maria stătea pe o cutie cu portocale. Hamid a dat ceai tuturor, în pahare de hârtie. Clienții stăteau și se uitau, iar un bătrân a plâns puțin la îngeri.

It worked. The shepherds walked between the shelves. Mary sat on a box of oranges. Hamid gave everyone tea in paper cups. Customers stood and watched, and one old man cried a little at the angels.

Seara aceea am rămas târziu în clasă și am tăiat stele de hârtie. La șapte, o tânără a bătut la ușă, cu zăpadă pe haină și cu ochii negri ai lui Hamid. Leila Yousef, fiica lui, jurnalistă, venită acasă de la Toronto. Tatăl ei îi spusese despre ideea mea cu spitalul.

That evening I stayed late in my classroom, cutting out paper stars. At seven a young woman knocked, with snow on her coat and Hamid’s dark eyes. Leila Yousef, his daughter, a journalist, home from Toronto. Her father told her about my hospital idea.

O jurnalistă. Am pus foarfecele jos.

A journalist. I put down my scissors.

„E un coșmar”, am spus. „Piesa e un coșmar. Spitalul nu a spus da. Părintele Tom nu a întrebat episcopul. Și patruzeci de copii în zăpadă, noaptea?”

“It’s a nightmare,” I said. “The play is a nightmare. The hospital hasn’t said yes. Father Tom hasn’t asked the bishop. And forty children in the snow, at night?”

„Cuiva din piață i-ar plăcea foarte mult”, a spus ea. Nu a spus cui. „Pot să sun eu la spital. Iar dacă aveți nevoie de încă un adult în zăpadă, merg eu cu copiii.”

“Someone on the square would like it very much,” she said. She didn’t say who. “I can phone the hospital. And if you need another adult in the snow, I’ll walk with the children.”

„Voi încerca”, am spus.

“I’ll try,” I said.

Dar era ideea mea, iar Kofi Mensah întreba în fiecare zi despre piesă. Joi am sunat din nou eu la asistenta șefă. Ea tot a spus poate. În noaptea aceea i-am scris și ei, un e-mail scurt.

But it was my idea, and Kofi Mensah asked about the play every day. On Thursday I phoned the ward sister again myself. She still said maybe. That night I wrote to her too, a short email.

Stimată Soră, suntem patruzeci de copii și cinci adulți. Putem veni la șapte în Ajunul Crăciunului, să cântăm trei colinde și să plecăm în douăzeci de minute. Voi răspunde eu de fiecare copil. Vă rog, spuneți da. Clara Novak, Școala Sfântul Nicolae.

Dear Sister, we are forty children and five adults. We can come at seven on Christmas Eve, sing three carols and leave in twenty minutes. I will be responsible for every child. Please say yes. Clara Novak, St Nicholas School.

Joi seara, doi tați și cu mine am terminat staulul din biserică. Aveam desenele lui Marco, o mulțime de cuie și nicio idee. Am pus acoperișul. Apoi am văzut că era pe dos, l-am dat jos și l-am pus din nou. Ușa se deschidea spre perete. Când m-am sprijinit de staul, tot staulul s-a mișcat puțin, ca un cal obosit.

On Thursday evening two fathers and I finished the stable in the church. We had Marco’s drawings, and a lot of nails, and no idea. We put the roof on. Then we saw it was the wrong way round, and took it off, and put it on again. The door opened into the wall. When I leaned on the stable, the whole thing moved a little, like a tired horse.