Sacristia

Tatăl meu mă rugase să o las în pace pe N.

My father had asked me to leave N. alone.

Duminică, 6 decembrie, de ziua Sfântului Nicolae, se deschide cutia din pridvorul bisericii. În copilărie fusesem acolo în fiecare an. În anul acela am venit cu patruzeci de minute mai devreme și stăteam în zăpadă, cu o cafea de la magazinul tatălui meu și cu telefonul în mână.

On Sunday the sixth of December, Saint Nicholas’s day, the box in the church porch is opened. I had been there for it every year as a child. That year I was there forty minutes early, standing in the snow with a coffee from my father’s shop and my phone in my hand.

Cutia atârnă pe peretele pridvorului, lângă ușa mare de lemn. Este din lemn închis la culoare, veche, cam cât o valiză mică, cu o fantă sus și o încuietoare mică în față. Cineva a scris pe ea cu auriu „SFÂNTUL NICOLAE”, iar altcineva, mult mai târziu, a scris din nou, nu chiar în același loc. Am fotografiat-o din trei părți. O femeie cu un cărucior s-a uitat la mine de parcă aș fi fost turistă.

The box hangs on the wall of the porch, by the big wooden door. It is dark wood, old, about the size of a small suitcase, with a slot at the top and a little lock at the front. Someone has painted “SAINT NICHOLAS” on it in gold, and someone else, much later, has painted it again, not quite in the same place. I photographed it from three sides. A woman with a pushchair looked at me as if I was a tourist.

Până la zece și jumătate pridvorul era plin. Erau copii cu căciuli, copii în ghete și copii pe umerii părinților. Erau bunici care puseseră scrisori în aceeași cutie acum șaizeci de ani. În fereastra unei case de peste piață vedeam un sfeșnic argintiu cu locuri pentru nouă lumânări. Fereastra lui Ruth Adler. Fusese profesoara mea de pian un an groaznic, iar în săptămâna aceea aprindea în fiecare seară încă o lumânare de Hanuka. Uitasem și asta.

By half past ten the porch was full. There were children in hats and children in boots and children on their parents’ shoulders. There were grandparents who had posted letters in the same box sixty years ago. In the window of a house across the square, I could see a silver candle holder with places for nine candles. Ruth Adler’s window. She had been my piano teacher for one terrible year, and every evening that week she lit one more candle for Hanukkah. I had forgotten that too.

O fetiță într-un palton roșu stătea lângă mine. Ținea un plic cu amândouă mâinile, de parcă ar fi putut zbura.

A little girl in a red coat stood next to me. She was holding an envelope with both hands, as if it might fly away.

— Aceea este scrisoarea ta? am întrebat-o.

“Is that your letter?” I asked her.

A dat din cap. — O pun acum, înainte să deschidă cutia. Este ultimul minut.

She nodded. “I’m going to post it now, before they open the box. It’s the last minute.”

— Ce ai cerut?

“What did you ask for?”

S-a uitat atent la mine. Se hotăra dacă poate avea încredere în mine. Apoi a deschis plicul, care nu era lipit, și mi-a întins scrisoarea ca să o citesc.

She looked at me carefully. She was deciding if I could be trusted. Then she opened the envelope, which wasn’t closed, and held out the letter so I could read it.

— „Dragă Sfinte Nicolae, sunt Lily și am șapte ani. Te rog să faci ca bunicul meu să nu mai uite cum mă cheamă. Mai ales duminica uită. Nu vreau un cadou, doar atât. Cu drag, Lily. P.S. Poți primi un biscuit dacă vii.”

“Dear Saint Nicholas, I am Lily and I am seven. Please can my grandad stop forgetting my name. He forgets it on Sundays mostly. I don’t want a present, only that. Love from Lily. P.S. You can have a biscuit if you come.”

Am citit-o de două ori. Nu știam ce să spun. — Este o scrisoare foarte bună, am spus într-un târziu.

I read it twice. I didn’t know what to say. “That’s a very good letter,” I said at last.

— Știu, a zis Lily, și s-a strecurat prin mulțime până la cutie și a pus scrisoarea înăuntru.

“I know,” said Lily, and she pushed through the crowd to the box and posted it.

La unsprezece s-a deschis ușa bisericii și a ieșit Father Tom. Nu-l cunoscusem până atunci. Bătrânul preot din copilăria mea se retrăsese de ani buni. Father Tom era înalt și lat, cu fața rotundă și cu un zâmbet larg, și purta un palton lung, gri, peste cămașa neagră. Căuta ceva în buzunare, în toate, unul după altul.

At eleven o’clock the church door opened and Father Tom came out. I had not met him before. The old priest of my childhood had retired years ago. Father Tom was tall and broad, with a round face and a wide smile, and he wore a long grey coat over his black shirt. He was looking for something in his pockets, all of them, one after another.

— Cheia, a spus el mulțimii. A văzut cineva cheia?

“The key,” he said to the crowd. “Has anybody seen the key?”