Poștașul

Cincisprezece zile ca să găsesc un nume și o singură idee: cine aducea răspunsurile trebuia să fie în piață înainte de opt.

Fifteen days to find a name, and one idea: whoever brought the answers had to be out on the square before eight.

Așa că marți, opt decembrie, m-am trezit la cinci.

So on Tuesday the eighth of December I got up at five.

Alarma telefonului nu m-a trezit. Dormisem peste ea, așa că pusesem și vechiul ceas deșteptător din copilărie, cel cu două clopoței deasupra, pe care îl găsisem în sertarul biroului. A sunat ca o alarmă de incendiu. De peste palier, Karim a strigat ceva urât în arabă. M-am îmbrăcat pe întuneric: două pulovere, paltonul meu de culoarea cămilei, fularul meu albastru-verzui și o pereche de cizme vechi ale tatălui meu, prea mari și foarte calde.

My phone alarm didn’t wake me. I had slept through it, so I had set the old alarm clock from my childhood too, the one with two bells on top, which I found in my desk drawer. It rang like a fire alarm. Across the landing, Karim shouted something rude in Arabic. I got dressed in the dark: two jumpers, my camel coat, my teal scarf, and a pair of my father’s old boots, which were too big and very warm.

Piața la cinci și jumătate dimineața era alt loc. Era întunecată, albastră și complet liniștită. Zăpada se oprise în timpul nopții, iar zăpada nouă stătea netedă și curată peste tot: pe trepte, pe căsuțele târgului, pe acoperișurile mașinilor. Luminile de la căsuțe erau stinse. Era aprinsă doar o fereastră, cea a magazinului tatălui meu, pentru că furgoneta brutăriei vine la cinci, iar tatăl meu este mereu acolo s-o aștepte.

The square at half past five in the morning was a different place. It was dark and blue and completely quiet. The snow had stopped in the night, and the new snow lay smooth and clean over everything: the steps, the market huts, the roofs of the cars. The lights on the huts were off. Only one window was lit, the window of my father’s shop, because the bakery van comes at five, and my father is always there to meet it.

M-am așezat în stația de autobuz din capătul pieței, lângă biserică. De acolo puteam vedea aproape toate ușile. Aveam o cafea într-un pahar de hârtie de la magazin, mâinile în jurul lui și carnetul pe genunchi. Mă simțeam ca un detectiv dintr-un film vechi. Mă simțeam și foarte frig.

I sat in the bus shelter at the top of the square, by the church. From there I could see almost every door. I had a coffee in a paper cup from the shop, and my hands round it, and my notebook on my knee. I felt like a detective in an old film. I also felt very cold.

La șase fără zece s-a aprins o lumină într-o casă din stânga. La șase, clopotul bisericii a sunat o dată. La șase și cinci, un bărbat a intrat în piață pe strada din spatele bisericii.

At ten to six, a light came on in a house on the left. At six, the church bell rang once. At five past six, a man walked into the square from the street behind the church.

Purta o jachetă roșie și o geantă mare peste piept. Un poștaș. Mergea repede, cu pași lungi, și fluiera ceva. Un cântec de Crăciun, prost. A mers la prima casă din stânga, a scos din geantă un teanc de scrisori și l-a băgat pe fanta ușii. Apoi la casa următoare. Apoi la următoarea.

He was wearing a red jacket and carrying a big bag across his chest. A postman. He walked fast, with long steps, and he was whistling something. A Christmas song, badly. He went to the first house on the left, took a pile of letters out of his bag and pushed them through the letter box. Then the next house. Then the next.

L-am privit cum face șase case. Apoi m-am ridicat și am mers prin zăpadă să-l întâmpin.

I watched him do six houses. Then I got up and walked across the snow to meet him.

M-a văzut venind când eram la jumătatea pieței. A încetat să fluiere. S-a uitat la mine, la cizmele mele mari, la cafeaua mea, și fața i s-a schimbat. A trecut de la prietenos la atent în aproape o secundă.

He saw me coming when I was halfway across the square. He stopped whistling. He looked at me, at my big boots, at my coffee, and his face changed. It went from friendly to careful in about one second.

— Bună dimineața, a spus el.

“Morning,” he said.

— Bună dimineața, am spus. Sunteți poștașul.

“Good morning,” I said. “You’re the postman.”

— Se vede după jachetă, nu-i așa? Avea o voce frumoasă, caldă, cu accentul pieței. Era cam de vârsta mea, puțin mai mare, cu păr roșu scurt, ochi albaștri și obraji roz de frig. Iar dumneavoastră sunteți Leila Yousef.

“The jacket gives it away, doesn’t it?” He had a nice voice, warm, with the accent of the square in it. He was about my age, a little older, with short red hair and blue eyes and cheeks that were pink from the cold. “And you’re Leila Yousef.”

M-a surprins. — De unde știți?

That surprised me. “How do you know?”

— Toată lumea știe. Fiica lui Hamid s-a întors de la Toronto. E cea mai mare veste din piață de când și-a schimbat brutăria pâinea. A băgat câteva scrisori pe ușa următoare. Și mai e ceva: l-ați mușcat pe vărul meu mai mic, Danny, la o petrecere de ziua de naștere, în 2001. Încă are semnul.

“Everybody knows. Hamid’s daughter is home from Toronto. It’s the biggest news on the square since the bakery changed its bread.” He pushed some letters through the next door. “Also, you bit my little cousin Danny at a birthday party in 2001. He still has the mark.”