Ultima somație

Daniel a sărit din autobuz, iar Ana a alergat după el. Noaptea era rece și foarte liniștită. Ei s-au oprit pe cărarea de lângă râu, în spatele brutăriei.

Daniel jumped down from the bus, and Ana ran after him. The night was cold and very quiet. They stopped on the river path, behind the bakery.

Nu era nimeni acolo. Cărarea mergea la stânga spre canal și la dreapta spre pod. Ambele direcții erau întunecate și goale. Doar punga de hârtie era acolo, pe treaptă, cu pâinea înăuntru.

There was nobody there. The path went left to the canal and right to the bridge, and both ways were dark and empty. Only the paper bag was there, on the step, with the bread inside.

„Unde a plecat?”, a întrebat Daniel. El s-a uitat la stânga și la dreapta. „Era aici. Acum zece secunde. L-am văzut.”

“Where did he go?” Daniel said. He looked left and right. “He was here. Ten seconds ago. I saw him.”

„Daniel. Pe cine ai văzut? În lumini. Ai spus: el e…”

“Daniel. Who did you see? In the lights. You said: that’s…”

Daniel a tăcut mult timp. Apoi a dat din cap. „Pe nimeni. Nu știu. Pentru o secundă, am crezut că… A fost căciula și felul în care a mers. Dar au trecut cincisprezece ani, Ana. Și era întuneric.”

Daniel was quiet for a long time. Then he shook his head. “Nobody. I don’t know. For one second, I thought… It was the hat, and the way he walked. But it’s fifteen years, Ana. And it was dark.”

Ana nu a mai putut să țină secretul. „Numele lui este Mick”, a spus ea. „El trăiește pe o barcă pe canal. Ia pâinea în fiecare noapte. Spune că este din Manchester. Spune că nu cunoaște niciun Michael Bell. Dar împăturește pungile ca Michael. Și știe să facă pâine.”

Ana couldn’t keep it inside any more. “His name is Mick,” she said. “He lives on a boat on the canal. He takes the bread every night. He says he’s from Manchester. He says he doesn’t know any Michael Bell. But he folds the bags, like Michael. And he knows how to make bread.”

Daniel s-a uitat la ea mult timp. În spatele lor, autobuzul a așteptat cu ușile deschise. Asistenta s-a uitat pe fereastră, nemulțumită.

Daniel looked at her for a long time. Behind them, the bus was waiting with its doors open. The nurse was looking out of the window, not happy.

„Ascultă-mă, Ana”, a spus el încet. „Dacă el este Michael, Walter nu trebuie să audă asta de la tine. Nici de la tine, nici de la mine. Înțelegi? Asta este treaba lui Michael. Doar Michael poate să intre pe acea ușă.”

“Listen to me, Ana,” he said quietly. “If it is Michael, Walter mustn’t hear it from you. Not from you, not from me. Do you understand? That’s Michael’s job. Only Michael can walk through that door.”

„Și dacă nu vine?”

“And if he doesn’t?”

„Atunci nu vine. Nu este povestea noastră.” El a mers înapoi spre autobuz. „O să întârzii. Intră în casă. Este frig.”

“Then he doesn’t. It’s not our story.” He walked back to the bus. “I’m going to be late. Go inside. It’s cold.”

Autobuzul a plecat. Ana a rămas singură pe cărare. Apoi a deschis ușa din spate și a intrat în bucătăria caldă.

The bus drove away. Ana stood alone on the path. Then she opened the back door and went into the warm kitchen.

Walter era lângă cuptor. Avea o tavă mare cu pâini în mâini. S-a întors când a auzit ușa. „Ana? Este noaptea ta liberă. Ce faci tu—”

Walter was at the oven. He had a big tray of loaves in his hands. He turned round when he heard the door. “Ana? It’s your night off. What are you—”

Apoi mâinile lui au tremurat foarte tare. Tava fierbinte a căzut. Pâinile au căzut peste tot pe podea. Walter a întins mâna să prindă tava, iar mâna lui a atins metalul fierbinte.

Then his hands shook, very badly. The hot tray fell. The loaves went everywhere on the floor. Walter put out his hand to catch the tray, and his hand touched the hot metal.

El a strigat. Crumb a lătrat. Ana a alergat la el și l-a luat de braț. „Apă rece! Acum!” Ea i-a ținut mâna sub robinetul cu apă rece de la chiuvetă. Fața lui Walter era cenușie.

He shouted. Crumb barked. Ana ran to him and took his arm. “Cold water! Now!” She held his hand under the cold tap in the sink. Walter’s face was grey.