Number Three

“I… I wanted to ask about the job,” Ana said. Her voice sounded thin and unsure, even to herself. “The one you mentioned in the café. If it’s still available.”

„Eu… voiam să întreb despre slujbă”, a spus Ana. Vocea îi suna subțire și nesigură, chiar și pentru ea. „Despre cea pe care ați menționat-o la cafenea. Dacă mai este disponibilă.”

“Of course it is.” Helen sounded pleased but not surprised, as if Ana had simply arrived at the time she had been expected. “Can you meet me this afternoon? Three o’clock, at number three Bridge Street. I think it would be easier to explain if you could see what we’re planning.” She paused. “I’ll make sure the heating is on. Those old houses are freezing.”

„Bineînțeles că este.” Helen părea mulțumită, dar nu surprinsă, de parcă Ana sosise pur și simplu la ora la care era așteptată. „Ne putem întâlni în după-amiaza asta? La ora trei, la numărul trei pe Bridge Street. Cred că ar fi mai ușor de explicat dacă ai vedea ce plănuim.” S-a oprit o clipă. „Mă voi asigura că este pornită căldura. În casele acelea vechi este un frig de îngheață pietrele.”

Number three, Bridge Street. Directly across the road from the bakery, three doors up from Shah’s. Ana closed her eyes after the call. Of all the places in the world, Helen had chosen the one where everybody she was trying to avoid could watch her walk in.

Numărul trei, Bridge Street. Chiar vizavi de brutărie, la trei uși mai sus de Shah’s. Ana a închis ochii după apel. Dintre toate locurile din lume, Helen îl alesese pe cel în care toți oamenii pe care încerca să-i evite o puteau vedea intrând.

Daniel was making toast when she told him. He stopped with the butter knife in the air. “Number three? You’re going to the enemy’s castle, in broad daylight, opposite the bakery?” Then he saw her face and put the knife down. “Sorry. Bad joke. You have to eat, Ana, and you have to pay rent somewhere. Nobody in this town has the right to judge you for listening to a job offer. Not even Priya.”

Daniel își făcea pâine prăjită când i-a spus ea. El s-a oprit cu cuțitul de unt în aer. „La numărul trei? Te duci în castelul inamicului, în plină zi, chiar vizavi de brutărie?” Apoi i-a văzut chipul și a lăsat cuțitul jos. „Iartă-mă. Glumă proastă. Trebuie să mănânci, Ana, și trebuie să plătești chirie undeva. Nimeni din orașul ăsta nu are dreptul să te judece doar fiindcă asculți o ofertă de muncă. Nici măcar Priya.”

“Priya will judge me anyway,” Ana said.

„Priya mă va judeca oricum”, a spus Ana.

“Probably,” Daniel agreed. “But she’ll feed you while she does it. That’s the kind of judging I can live with.”

„Probabil”, a fost de acord Daniel. „Dar îți va da de mâncare în timp ce o face. Cu o astfel de judecată pot să trăiesc.”

She went anyway. She walked down Bridge Street at five to three with her hood up and her eyes on the pavement, like a criminal returning to the scene. She did not look at the green door of the bakery. She did not look at Priya’s window, although she could feel Priya looking at her. She knocked on the door of number three, and it opened at once.

Ea a mers oricum. A coborât pe Bridge Street la trei fără cinci, cu gluga pe cap și ochii pe trotuar, ca un criminal care se întoarce la locul faptei. Nu s-a uitat la ușa verde a brutăriei. Nu s-a uitat la fereastra Priyei, deși simțea cum Priya o privea. A bătut la ușa de la numărul trei, iar aceasta s-a deschis imediat.

Inside, the house was empty and smelled of fresh paint and old stone. The Harrisons’ furniture had gone, and the walls were bare except for pale squares where pictures had once hung. Helen had turned the front room into a kind of office. There was a long table covered with drawings, two heaters glowing orange, and a coffee machine that looked more expensive than Daniel’s car.

Înăuntru, casa era goală și mirosea a vopsea proaspătă și a piatră veche. Mobila familiei Harrison dispăruse, iar pereții erau goi, cu excepția unor pătrate palide unde fuseseră cândva tablouri. Helen transformase camera din față într-un fel de birou. Era acolo o masă lungă acoperită cu planșe, două radiatoare care străluceau portocaliu și un aparat de cafea care părea mai scump decât mașina lui Daniel.

In the middle of the table stood a model of Bridge Street, made of white card and clear plastic. Ana recognised the shape of the street at once: the slope down to the river, the old stone bridge at the bottom. But the houses were different. Where numbers three, five and seven now stood, there was one long, elegant building with large windows and a roof garden.

În mijlocul mesei stătea o machetă a străzii Bridge Street, făcută din carton alb și plastic transparent. Ana a recunoscut imediat forma străzii: panta spre râu, podul vechi de piatră de la capăt. Dar casele erau diferite. Unde se aflau acum numerele trei, cinci și șapte, era o singură clădire lungă și elegantă, cu ferestre mari și o grădină pe acoperiș.

On the ground floor, facing the river, there was a café with tiny white chairs and tables, and a sign made of a single strip of plastic: BAKERY. Ana looked at it for a long time. It was where Walter’s oven stood now. It was where Michael had learned to bake, standing on a chair at seven years old.

La parter, cu fața spre râu, era o cafenea cu mese și scaune albe minuscule și o firmă făcută dintr-o singură fâșie de plastic: BAKERY. Ana s-a uitat la ea multă vreme. Acolo se afla acum cuptorul lui Walter. Acolo învățase Michael să coacă, stând pe un scaun la șapte ani.