Red Paint

For a moment nobody answered. Ana stood behind the counter with a paper bag in her hand and felt her face go hot. It was Walter who spoke, from the kitchen doorway, in the flat, steady voice he used for customers who complained about the price of bread.

Pentru o clipă, nimeni nu a răspuns. Ana a stat în spatele tejghelei cu o pungă de hârtie în mână și a simțit că i se încălzește fața. Walter a fost cel care a vorbit, din ușa bucătăriei, pe tonul plat și calm pe care îl folosea pentru clienții care se plângeau de prețul pâinii.

“She’s working,” he said. “I asked her to come back. We had forty rolls last night, Jess, and half of them looked like they had been sat on. I need a baker. She’s the best one I’ve had.”

„Ea lucrează”, a spus el. „Am rugat-o să se întoarcă. Am avut patruzeci de chifle aseară, Jess, și jumătate arătau de parcă se așezase cineva pe ele. Am nevoie de un brutar. E cel mai bun pe care l-am avut.”

Jess looked at him as if he had started speaking a foreign language. “Four days ago you threw her out for lying to us. Now she’s back behind the counter with your keys. Did I miss something?” She waited. Nobody said anything. Walter looked at the floor, and Ana understood that he had not yet found a single one of the words he had promised to find.

Jess s-a uitat la el de parcă ar fi început să vorbească o limbă străină. „Acum patru zile ai dat-o afară pentru că ne-a mințit. Acum e din nou în spatele tejghelei, cu cheile tale. Am ratat eu ceva?” A așteptat. Nimeni nu a spus nimic. Walter s-a uitat la podea, iar Ana a înțeles că el nu găsise încă niciunul dintre cuvintele pe care promisese să le găsească.

“Fine,” Jess said. “Whatever. It’s your bakery.” She took a roll from the basket on the counter without paying, the way she always did, and walked out into Bridge Street. She did not look at Ana once. The bell over the door rang behind her, very loudly, in the silence.

„Bine”, a spus Jess. „Cum vrei. E brutăria ta.” A luat o chiflă din coșul de pe tejghea fără să plătească, așa cum făcea mereu, și a ieșit pe Bridge Street. Nu s-a uitat la Ana nici măcar o dată. Clopoțelul de deasupra ușii a sunat în urma ei, foarte tare, în liniștea din jur.

Over the next few days, Bell’s Bakery slowly came back to life. Ana slept on Daniel’s sofa bed in the afternoons and walked to Bridge Street at half past two in the morning, through the empty town. The shelves were full again by ten to five. Daniel got his cheese rolls. Mrs Ward’s daughter got her birthday cake, three days late and twice as big, with an apology written on it in chocolate.

În următoarele câteva zile, Bell’s Bakery a revenit încet la viață. Ana dormea după-amiaza pe canapeaua extensibilă a lui Daniel și mergea pe jos spre Bridge Street la două și jumătate dimineața, prin orașul gol. Rafturile erau pline din nou pe la cinci fără zece. Daniel și-a primit chiflele cu brânză. Fiica doamnei Ward și-a primit tortul de ziua ei, cu trei zile întârziere și de două ori mai mare, cu scuze scrise pe el cu ciocolată.

Walter sat in his chair by the table and gave instructions, and Ana followed them. They were polite and careful with each other. Every morning, when the shop closed at one, she looked at him and saw the same question in his face. And every morning he looked away, and went upstairs, and did not tell Jess.

Walter stătea pe scaunul lui de lângă masă și dădea instrucțiuni, iar Ana le urma. Erau politicoși și atenți unul cu celălalt. În fiecare dimineață, când magazinul se închidea la unu, ea se uita la el și vedea aceeași întrebare pe fața lui. Și în fiecare dimineață el privea în altă parte, urca la etaj și nu îi spunea nimic lui Jess.

On Tuesday night, coming down early, Ana found him at the kitchen table with a pad of paper and a pen. The top page was covered in his big, shaking handwriting, crossed out line after line. Dear Jess, it began, and then, I should have, and then, The night of the, and then nothing. Around his chair on the floor lay a dozen crumpled balls of paper. When he saw her, he tore off the page, folded it very small and put it in his apron pocket.

Marți noaptea, coborând mai devreme, Ana l-a găsit la masa din bucătărie cu un blocnotes și un pix. Prima pagină era plină de scrisul lui mare și tremurat, tăiat rând după rând. „Dragă Jess”, începea el, și apoi, „Ar fi trebuit să”, și apoi, „În noaptea cu”, și apoi nimic. În jurul scaunului său, pe podea, zăceau vreo zece cocoloașe de hârtie. Când a văzut-o, a rupt foaia, a împăturit-o foarte mic și a băgat-o în buzunarul șorțului.

“It’s easier with bread,” he said, without looking at her. “With bread you know when it’s finished. You knock on the bottom and it sounds hollow.” He stood up slowly and went to wash his hands. Ana picked up the crumpled papers and threw them in the bin without reading them. Some things, she thought, a person should be allowed to get wrong in private.

„E mai ușor cu pâinea”, a spus el, fără să se uite la ea. „La pâine știi când e gata. Boli în fundul ei și sună a gol.” S-a ridicat încet și a mers să se spele pe mâini. Ana a adunat hârtiile boțite și le-a aruncat la coș fără să le citească. Sunt lucruri, s-a gândit ea, pe care un om ar trebui să aibă voie să le greșească fără martori.