Destul de mare

„Patru ani”, a spus părintele Tom. „Predați la școala asta de patru ani, domnișoară Novak. Și nu mi-ați spus niciodată nu.”

“Four years,” said Father Tom. “You have taught at this school for four years, Miss Novak. And you have never once said no to me.”

S-a așezat pe un scaun de copil din clasa mea. Era mult prea mic pentru el și părintele a râs de scaun, cu râsul lui mare și vesel. Era trei și jumătate. Copiii mei din clasa a IV-a plecaseră. Afară se făcea deja întuneric peste St Nicholas Square.

He sat on one of the children’s chairs in my classroom. It was much too small for him, and he laughed at it, his big, happy laugh. It was half past three. My Year 4 children were gone. Outside, it was already getting dark over St Nicholas Square.

„Ce doriți, părinte?”

“What do you want, Father?”

„Piesa de Crăciun.”

“The Christmas play.”

Mi-am pus pixul jos.

I put down my pen.

„În fiecare Ajun de Crăciun, la ora cinci, copiii parohiei joacă în biserică piesa despre nașterea lui Isus”, a spus el. „Maria, Iosif, pruncul, îngerii, ciobanii. Douăzeci de ani a condus-o Edith Green. Apoi s-a oprit și am condus-o eu.”

“Every Christmas Eve, at five o’clock, the children of the parish do the nativity in the church,” he said. “Mary, Joseph, the baby, the angels, the shepherds. For twenty years Edith Green ran it. Then she stopped, and I have run it myself.”

„Știu. Am fost acolo anul trecut.”

“I know. I was there last year.”

„Atunci știți.” Nu mai râdea. „În 2023 a plecat lumina. În 2024 cineva a adus o oaie adevărată. În 2025 am uitat textul piesei în autobuzul 24. Consiliul parohial a vorbit cu mine. Încă un dezastru, spun ei, și nu va mai fi piesa copiilor. Niciodată. Diane Price a spus cuvintele astea de două ori.”

“Then you know.” He stopped laughing. “In 2023 the lights went out. In 2024 somebody brought a real sheep. In 2025 I left the script on the 24 bus. The parish council has spoken to me. One more disaster, they say, and there will be no more children’s play. Ever. Diane Price said those words twice.”

M-am uitat la grămada de cărți de pe birou. Am treizeci de copii, rapoarte de scris și nicio seară liberă. Dar când am venit prima dată la școala asta, din orășelul meu, Edith Green venea încă în fiecare vineri. Asculta copiii citind. Știa numele fiecărui copil într-o săptămână. Voiam să fiu o învățătoare ca ea.

I looked at the pile of books on my desk. I have thirty children, reports to write and no free evenings. But when I first came to this school, from my small town, Edith Green still came in every Friday. She heard the children read. She knew every child’s name in a week. I wanted to be a teacher like her.

Era piesa lui Edith.

It was Edith’s play.

„Da”, am spus.

“Yes,” I said.

„Slavă Domnului”, a spus părintele Tom. „Prima întâlnire este la șase. În sala bisericii.”

“Thank God,” said Father Tom. “The first meeting is at six. In the church hall.”

Sala bisericii este o cameră lungă și rece, în spatele bisericii. Are o bucătărie mică, un pian vechi și o ferestruică sus, în fund. Într-un colț stă ieslea veche a bisericii. Este un staul de lemn cât o valiză. Înăuntru sunt o păpușă Pruncul Isus cât palma mea, doi îngerași cu aripi de sârmă, o stea de tablă și trei oi de lemn, pe paie adevărate, cu o lampă mică. Părintele Tom spune că are o sută de ani.

The church hall is a long, cold room behind the church. It has a small kitchen, an old piano and a high little window at the back. In one corner stands the church’s old crib. It is a wooden stable as big as a suitcase. Inside there is a baby Jesus doll the size of my hand, two little angels with wire wings, a tin star and three wooden sheep, on real straw, with a small lamp. Father Tom says it is a hundred years old.

Ruth Adler era deja la pian. Ea conduce corul copiilor. Are șaptezeci de ani, e înaltă și foarte dreaptă, cu părul scurt și argintiu.

Ruth Adler was already at the piano. She leads the children’s choir. She is seventy, tall and very straight, with short silver hair.