Cantonierul

I

I

„Hei! Jos, acolo!”

“HALLOA! Below there!”

Când a auzit glasul acesta strigându-l, stătea în pragul cabinei sale, cu un steag în mână, strâns în jurul tijei lui scurte. Ai fi crezut, având în vedere natura terenului, că nu putea avea nicio îndoială din ce parte venea glasul; dar, în loc să privească în sus, spre locul unde stăteam eu, pe marginea abruptă a șanțului, aproape deasupra capului lui, s-a întors și s-a uitat în josul Liniei. Era ceva ciudat în felul în care a făcut-o, deși nu aș fi putut spune, pe viața mea, ce anume. Dar știu că era destul de ciudat ca să-mi atragă atenția, chiar dacă silueta lui era scurtată și umbrită, jos, în șanțul adânc, iar a mea se afla sus, deasupra lui, atât de scăldată în lumina unui apus mânios, încât îmi pusesem mâna streașină la ochi înainte de a-l zări.

When he heard a voice thus calling to him, he was standing at the door of his box, with a flag in his hand, furled round its short pole. One would have thought, considering the nature of the ground, that he could not have doubted from what quarter the voice came; but instead of looking up to where I stood on the top of the steep cutting nearly over his head, he turned himself about, and looked down the Line. There was something remarkable in his manner of doing so, though I could not have said for my life what. But I know it was remarkable enough to attract my notice, even though his figure was foreshortened and shadowed, down in the deep trench, and mine was high above him, so steeped in the glow of an angry sunset, that I had shaded my eyes with my hand before I saw him at all.

„Hei! Jos!”

“Halloa! Below!”

După ce s-a uitat în josul Liniei, s-a întors din nou și, ridicându-și ochii, mi-a văzut silueta sus, deasupra lui.

From looking down the Line, he turned himself about again, and, raising his eyes, saw my figure high above him.

— Există vreo potecă pe care să cobor ca să vorbesc cu dumneavoastră?

“Is there any path by which I can come down and speak to you?”

M-a privit fără să răspundă, iar eu l-am privit de sus, fără să-l grăbesc prea devreme repetându-mi întrebarea inutilă. Chiar atunci s-a simțit în pământ și în aer o vibrație vagă, care s-a prefăcut repede într-o zguduitură violentă și într-un vuiet năvalnic ce m-au făcut să mă trag înapoi, de parcă ar fi avut puterea să mă tragă în jos. Când aburii care s-au ridicat până la înălțimea mea de la trenul acela iute au trecut pe lângă mine și se risipeau peste peisaj, m-am uitat iar în jos și l-am văzut strângând la loc steagul pe care îl arătase cât timp trecuse trenul.

He looked up at me without replying, and I looked down at him without pressing him too soon with a repetition of my idle question. Just then there came a vague vibration in the earth and air, quickly changing into a violent pulsation, and an oncoming rush that caused me to start back, as though it had force to draw me down. When such vapour as rose to my height from this rapid train had passed me, and was skimming away over the landscape, I looked down again, and saw him refurling the flag he had shown while the train went by.

Mi-am repetat întrebarea. După o pauză, în care părea să mă privească cu o atenție încordată, a arătat cu steagul înfășurat spre un punct aflat pe nivelul meu, la vreo două-trei sute de iarzi depărtare. I-am strigat: „Bine!” și am pornit spre acel punct. Acolo, uitându-mă atent în jur, am găsit o potecă în zigzag, tăiată grosolan în pantă, pe care am coborât-o.

I repeated my inquiry. After a pause, during which he seemed to regard me with fixed attention, he motioned with his rolled-up flag towards a point on my level, some two or three hundred yards distant. I called down to him, “All right!” and made for that point. There, by dint of looking closely about me, I found a rough zigzag descending path notched out, which I followed.

Șanțul era extrem de adânc și neobișnuit de abrupt. Fusese săpat într-o piatră umedă și lipicioasă, care devenea tot mai leoarcă și mai udă pe măsură ce coboram. Din aceste motive, drumul mi s-a părut destul de lung ca să am timp să-mi amintesc aerul ciudat de reținere sau de silă cu care îmi arătase poteca.

The cutting was extremely deep, and unusually precipitate. It was made through a clammy stone, that became oozier and wetter as I went down. For these reasons, I found the way long enough to give me time to recall a singular air of reluctance or compulsion with which he had pointed out the path.

Când am coborât destul pe poteca în zigzag ca să-l văd din nou, l-am zărit stând între șine, pe linia pe care trecuse de curând trenul, într-o atitudine de om care așteaptă să apar. Își ținea mâna stângă la bărbie, iar cotul stâng se sprijinea pe mâna dreaptă, încrucișată peste piept. Atitudinea lui era atât de plină de așteptare și de veghe, încât m-am oprit o clipă, mirat.

When I came down low enough upon the zigzag descent to see him again, I saw that he was standing between the rails on the way by which the train had lately passed, in an attitude as if he were waiting for me to appear. He had his left hand at his chin, and that left elbow rested on his right hand, crossed over his breast. His attitude was one of such expectation and watchfulness that I stopped a moment, wondering at it.