Cel ce doarme din San Gregorio

Mâini de dimineață

Morning Hands

La șapte fără zece, Via San Gregorio Armeno era încă o alee ca oricare alta din Napoli: caldarâm umed, o furgonetă oprită cu motorul pornit în fața brutăriei și obloane care se ridicau unul după altul, ca niște pleoape. Abia când negustorii din Japonia și din München își trimiteau listele și soseau primele autocare, aleea redevenea ceea ce fusese de veacuri: un singur atelier lung, în care păstori, oi, pizzari și papi din lut stăteau pe rafturi și te priveau.

At ten to seven the Via San Gregorio Armeno was still a lane like any other in Naples: wet paving, a delivery van idling in front of the baker’s, and shutters going up one after another like eyelids. Only when the dealers from Japan and Munich sent their lists and the first coaches arrived, would the lane become again what it had been for centuries: one long workshop in which shepherds, sheep, pizza makers and popes made of clay stood on shelves and looked back at you.

Concetta Esposito își bău cafeaua așa cum o făcea de doi ani încoace: la tejgheaua din barul lui Peppe, cu ambele mâini strânse în jurul ceștii, ca și cum i-ar fi fost frig. Nu-i era frig. Mâna dreaptă îi tremura cel mai rău dimineața, o vibrație fină, regulată, care nu se vedea când mâna se odihnea, dar devenea de neocolit de îndată ce trebuia să facă ceva. Mâna stângă o ținea strâns pe cea dreaptă. De aceea Peppe, care o cunoștea de patruzeci de ani, nu-i umplea niciodată ceșcuța până la buză și nu întreba niciodată de ce.

Concetta Esposito drank her coffee the way she had drunk it for two years: at the counter of Peppe’s bar, both hands wrapped round the little cup as if she were cold. She was not cold. Her right hand trembled worst in the morning, a fine, even tremor that you could not see while the hand lay still and could not miss the moment it was asked to do something. The left hand held the right one steady. Peppe, who had known her for forty years, never filled the cup to the brim for that reason and never asked why.

Avea cincizeci și opt de ani, umeri vânjoși și un chip lat, liniștit, care continua să trăiască în mai bine de o duzină de scene ale Nașterii drept chipul unei spălătorese sau al unei precupețe, și picta de la vârsta de doisprezece ani capetele figurinelor din Bottega Esposito, a cărei ușă albastră dădea spre intrarea în biserică. Tatăl ei, Vincenzo, deschisese Bottega în 1961. La șase ani după moartea lui, fotografia lui era încă atârnată deasupra casei de marcat, iar negustorii continuau să spună, luând chipurile în mână: „Aceasta este mâna Espositei”.

She was fifty-eight, with strong shoulders and a broad, calm face that already lived on in more than a dozen cribs as the face of a washerwoman or a market woman, and since the age of twelve she had painted the heads of the figures in the Bottega Esposito, whose blue door stood opposite the entrance of the church. Her father Vincenzo had opened the Bottega in 1961. Six years after his death his photograph still hung above the till, and the dealers still said, when they took the faces in their hands: that is the Esposito hand.

„Prea fierbinte”, zise cineva lângă ea. Don Ciro Mazzella, de șaptezeci și șapte de ani, de șaizeci de ani stăpânul de la «Mazzella dal 1921» de pe cealaltă parte a aleii, stătea cu spatele la tejghea și privea strada, nu spre ea. „Cafeaua de aici e prea fierbinte pentru mâini, Concetta. Așa a fost dintotdeauna.”

“Too hot,” said someone beside her. Don Ciro Mazzella, seventy-seven, for sixty years the man behind “Mazzella since 1921” on the other side of the lane, stood with his back to the counter and looked at the street, not at her. “The coffee here is too hot for hands, Concetta. It always was.”

Ea așeză ceșcuța jos, cu grijă, cu ambele mâini, iar clinchetul ușor pe farfurioară i se păru ca o mărturisire. În patruzeci de ani, Ciro nu o privise niciodată cu prietenie și nu o făcu nici acum. Îl numise pe tatăl ei un diletant, iar pe ea o Madonă a încetinelii, și nimeni de pe alee nu ar fi pariat că el ar fi putut tăcea în privința a ceva ce i-ar fi folosit. Își plăti espresso-ul, își atinse pălăria și trecu dincolo, spre prăvălia lui, fără să se mai uite o dată înapoi.

She put the cup down, carefully, with both hands, and the faint clink on the saucer sounded to her like a confession. In forty years Ciro had never looked at her kindly, and he did not do so now. He had called her father a dilettante and her a Madonna of slowness, and nobody in the lane would have bet that he could keep quiet about anything that served him. He paid for his espresso, touched his hat, and walked across to his shop without looking back.

Samir aștepta deja în fața ușii albastre, cu cheia pe care i-o dăduse în urmă cu un an în mână și pe care nu o folosea niciodată fără să sune. Avea nouăsprezece ani, născut la Napoli din părinți veniți din Sfax, zvelt, cu un creion după ureche și un plic în cealaltă mână. „Camera Meșteșugurilor”, spuse el. „Azi-dimineață în cutia poștală. Nu l-am deschis.” Dar arăta ca un om care îl citise fără să-l deschidă.

Samir was already waiting at the blue door with the key in his hand that she had given him a year ago and that he never used without ringing first. He was nineteen, born in Naples to parents from Sfax, slight, with a pencil behind one ear and an envelope in the other hand. “The Chamber of Crafts,” he said. “In the letterbox this morning. I haven’t opened it.” But he looked like someone who had read it without opening it.