Vocea din Unterdorf

Răgușit

Hoarse

În dimineața finalei, Thinley Wangdi s-a trezit și a văzut că nu mai avea voce.

On the morning of the final, Thinley Wangdi woke up and no longer had a voice.

Nu și-a dat seama imediat. Stătea sub pătura de lână, ascultând cocoșii din Unterdorf cum se certau între ei, și se gândea la ceea ce se gândise în fiecare ultimă zi a turneului vreme de treizeci și unu de ani: Astăzi. Apoi și-a dres glasul ca să încerce primul vers al zilei, iar din pieptul lui a ieșit un sunet ca și cum cineva ar fi împins o ușă peste pietriș.

He did not notice at once. He lay under the woollen blanket, listening to the roosters of Lower Village contradict one another, and thought what he had thought for thirty-one years on the last day of the tournament: today. Then he cleared his throat to try out the first verse of the day, and what came out of his chest was a sound like someone pushing a door across gravel.

A încercat din nou, mai tare. N-a ieșit decât aer, uscat și cald, și o zgârietură care i-a urcat până în urechi. Trei zile de-a rândul își strigase versurile de batjocură peste teren, în sferturile de finală și în semifinale, la o sută patruzeci de metri depărtare, împotriva vântului și a tălăngilor de vaci, iar nopțile din vale erau deja reci în octombrie. Așa arăta nota de plată. Avea șaizeci și trei de ani, era poștaș pensionar, iar singurul lucru de care Unterdorful avusese vreodată nevoie de la el fusese tocmai acest organ.

He tried again, louder. Only air came out, dry and warm, and a scratching that pulled all the way up into his ears. For three days, in the quarter-final and the semi-final, he had shouted his mocking verses across the field, a hundred and forty metres, against the wind and against the cowbells, and in October the nights in the valley were already cold. That was the bill. He was sixty-three, a retired postman, and the only thing Lower Village had ever needed from him was precisely this organ.

S-a ridicat în capul oaselor, a luat tăblița de ardezie de pe polița de deasupra patului, pe care de obicei nota cumpărăturile, și a scris: AZI NU. Apoi a privit cuvintele și le-a șters cu mâneca. Dechen scrisese cele mai bune versuri, pe vremuri, la masa din bucătărie, iar el nu făcuse decât să le strige. De când ea murise, în urmă cu patru ani, le scria singur; nu erau mai rele, dar veneau dintr-o minte în care se așternuse o liniște mai adâncă.

He sat up, took the little slate from the shelf above the bed, on which the shopping list usually stood, and wrote: NOT TODAY. Then he looked at the words and wiped them off with his sleeve. Dechen had written the best verses, back then, at the kitchen table, and he had only shouted them. Since she had died four years ago he wrote them himself, and they had not got worse, but they came out of a head in which it was quieter.

„Bunicule?” Choden stătea în ușă, la cei nouăsprezece ani ai săi, în geaca cenușie a companiei de telefonie care sponsoriza finala în acel an, purtând la gât o bandă pe care scria ECHIPA DE ORGANIZARE. În vacanțele semestriale căra cabluri și difuzoare pentru firmă și avea darul de a intra în orice încăpere de parcă toată lumea ar fi așteptat-o doar pe ea. „Arăți de parcă ai fi primit o scrisoare adresată ție însuți.”

“Grandfather?” Choden stood in the doorway, nineteen years old, in the grey jacket of the telephone company that was paying for the final this year, a lanyard around her neck saying EVENT TEAM. In her semester break she lugged cables and loudspeakers for the company, and she had a gift for walking into any room as if she had been expected. “You look as if you had received a letter addressed to yourself.”

El a arătat spre gâtul său și a clătinat din cap.

He pointed to his throat and shook his head.

„Nu”, a spus ea. „Nu, nu, nu. Chiar astăzi?”

“No,” she said. “No, no, no. Today?”

El a încuviințat din cap.

He nodded.

„Spune ceva.”

“Say something.”

A deschis gura. Ușa târâtă pe pietriș s-a auzit din nou, iar Choden și-a strâns buzele ca să nu râdă, dar a râs totuși, după care s-a oprit văzându-i chipul.

He opened his mouth. The door on the gravel came out, and Choden pressed her lips together so as not to laugh, and laughed all the same, and then she stopped, because she saw his face.