Al zecelea bilet

Cutia de tablă

The tin box

O duc pe Giulia în bucătărie. Elena coboară în halat de baie, vede rochia albă și udă și nu întreabă nimic. Face ceai. Așa este Elena.

I bring Giulia into the kitchen. Elena comes down in her dressing gown, sees the wet white dress and doesn’t ask anything. She makes tea. That is Elena.

„Deschide-o cu persoana care are cea mai mare nevoie de ea”, spun eu. „Giulia, cred că tu ești.”

“Open it with the person who needs it most,” I say. “Giulia, I think that is you.”

În cutie sunt un carnet vechi de economii, un lanț de aur și o scrisoare. Nu pentru mine. Pentru Giulia.

In the box there is an old bank book, a gold necklace and a letter. Not to me. To Giulia.

Ea o citește cu voce tare, cu voce tremurătoare.

She reads it out loud, with a shaking voice.

Giulia: „Dragă Giulia, mama ta mi-a povestit despre bancă. Sunt prea bătrână ca să lupt împotriva familiei Ferri, dar banii mei nu sunt. Plătește-i datoria și apoi spune ce spune inima ta. Rosa.”

Giulia: “Dear Giulia, your mother told me about the bank. I am too old to fight the Ferris, but my money is not. Pay him back, and then say what your heart says. Rosa.”

Elena deschide carnetul de economii. Se uită la număr. Se uită încă o dată.

Elena opens the bank book. She looks at the number. She looks again.

Elena: Două sute trei mii de euro. Patruzeci de ani de limonadă, Tom. Patruzeci de ani de camere cu vedere la lac.

Elena: Two hundred and three thousand euros. Forty years of lemonade, Tom. Forty years of rooms with a view.

Giulia își pune fața în mâini și plânge. Dar este un alt fel de plâns.

Giulia puts her face in her hands and cries. But it is a different kind of crying.