O valiză

Mă numesc Leila Yousef. În decembrie acela aveam treizeci de ani, locuiam la Toronto și m-am întors acasă, în St Nicholas Square, dintr-un singur motiv. Voiam să aflu cine îmi răspunsese la scrisorile către Sfântul Nicolae când eram copil.

My name is Leila Yousef. I was thirty that December, I lived in Toronto, and I came home to St Nicholas Square for one reason only. I wanted to find out who had answered my letters to Saint Nicholas when I was a child.

Povestesc de la sfârșit, din ziua de Crăciun. Așa că știu acum ce nu știam atunci. În autobuzul de la aeroport, joi, 3 decembrie, știam doar trei lucruri. Aveam o valiză. Aveam trei săptămâni. Și aveam de găsit o poveste.

I am telling this from the end, from Christmas Day. So I know now what I didn’t know then. On the bus from the airport, on Thursday the third of December, I knew only three things. I had one suitcase. I had three weeks. And I had a story to find.

Ningea când autobuzul de la aeroport a ajuns în centrul orașului. M-am mutat în 24, care merge până în piață și se oprește acolo, pentru că piața este capătul liniei. Șoferul era o tânără cu un nume portughez pe ecuson și a vorbit de la prima stație până la ultima. A vorbit despre zăpadă, despre trafic și despre mâncarea mamei sale. M-a întrebat de unde am venit.

It was snowing when the airport bus reached the city centre. I changed to the 24, which goes to the square and stops there, because the square is the end of the line. The driver was a young woman with a Portuguese name on her badge, and she talked from the first stop to the last. She talked about the snow, the traffic and her mother’s cooking. She asked me where I had come from.

— Din Toronto, am spus.

“Toronto,” I said.

— Din Toronto! Și v-ați întors aici? În decembrie? A râs. Este pentru un bărbat?

“Toronto! And you came back here? In December?” She laughed. “Is it for a man?”

— Este pentru muncă, am spus.

“It’s for work,” I said.

— Așa spun toate, a zis ea și a râs din nou.

“That’s what they all say,” she said, and she laughed again.

M-am uitat pe geam. Orașul nu se schimbase mult în cinci ani. Aceleași clădiri gri, același pod, același magazin cu rochii de mireasă, care nu părea să aibă niciodată clienți. Apoi autobuzul a intrat pe străzile vechi, casele au devenit mai înalte și mai vechi și am văzut biserica.

I looked out of the window. The city had not changed much in five years. The same grey buildings, the same bridge, the same shop that sold wedding dresses and never seemed to have any customers. Then the bus turned into the old streets, and the houses grew taller and older, and I saw the church.

Biserica St Nicholas se află în capătul de sus al pieței, iar turnul ei este primul lucru pe care îl vezi. Piața nu este chiar pătrată. Este un spațiu lung, cu case vechi și înalte pe trei laturi și cu magazine la parterul lor: o farmacie, o cafenea, o spălătorie și, la colț, magazinul tatălui meu. Vitrinele lui erau galbene și luminoase în zăpadă. În mijlocul pieței erau căsuțe de lemn, pe jumătate construite, și bărbați pe scări care atârnau lumini între ele. Un târg de Crăciun, m-am gândit. Asta era nou.

St Nicholas church stands at the top of the square, and its tower is the first thing you see. The square is not really square. It is a long space with tall old houses on three sides and shops at the bottom of them: a chemist’s, a café, a launderette, and on the corner, my father’s shop. Its windows were bright yellow in the snow. There were wooden huts in the middle of the square, half built, and men on ladders hanging lights between them. A Christmas market, I thought. That was new.

— Ultima stație, a spus șoferul. St Nicholas Square. Mult succes la muncă!

“Last stop,” said the driver. “St Nicholas Square. Good luck with your work.”

— Mulțumesc, am spus, și am spus-o din inimă, mai mult decât știa ea.

“Thank you,” I said, and I meant it more than she knew.

Trebuie să spun ceva despre familia mea înainte să continui, pentru că o veți întâlni. Mama mea, Rania, a murit acum zece ani, primăvara, când aveam douăzeci de ani. Tatăl meu, Hamid, ține de douăzeci și cinci de ani magazinul deschis până târziu de la colț. Este deschis până la miezul nopții și vinde de toate: pâine, lapte, ziare, baterii, felicitări pentru fiecare zi de naștere și pentru fiecare deces. Fratele meu, Karim, este cu cinci ani mai mare decât mine și este avocat la Londra. Tatăl meu și cu mine ne-am certat în noaptea dinaintea plecării mele la Toronto. Nu vorbim despre asta.

I should say something about my family before I go on, because you will meet them. My mother, Rania, died ten years ago, in the spring, when I was twenty. My father, Hamid, has run the late shop on the corner for twenty-five years. It is open until midnight and sells everything: bread, milk, newspapers, batteries, cards for every birthday and every death. My brother, Karim, is five years older than me and is a lawyer in London. My father and I had a fight the night before I left for Toronto. We don’t talk about it.