Fifty Packs of Paper

The postman knew, and I had fourteen days left.

Poștașul știa, iar mie îmi mai rămâneau paisprezece zile.

On Wednesday night I wrote up my notes for Dana. It was what I always did after a good day: everything I knew, in order, so that my editor could see the story growing. I wrote about the box and the vestry and the footprints with the stick. I wrote about the two hands. And I wrote about the postman, who walked the square at dawn and couldn’t lie.

Miercuri seara mi-am scris notițele pentru Dana. Asta făceam mereu după o zi bună: tot ce știam, în ordine, ca editoarea mea să vadă cum crește povestea. Am scris despre cutie, despre sacristie și despre urmele de băț. Am scris despre cele două scrisuri. Și am scris despre poștașul care străbătea piața în zori și nu știa să mintă.

“Possible: N. is not one person but two. An old writer, and a younger helper who copies the hand. The answers are delivered by hand, without stamps, before eight. The local postman, Ben Carter, 34, nine years on this round, clearly knows. He may even be the second writer himself. A postman delivering unstamped letters at dawn: that’s a picture.”

„Posibil: N. nu este o singură persoană, ci două. Un scriitor bătrân și un ajutor mai tânăr, care copiază scrisul. Răspunsurile sunt duse la mână, fără timbru, înainte de opt. Poștașul din cartier, Ben Carter, 34 de ani, de nouă ani pe acest traseu, știe clar. Poate chiar el este al doilea scriitor. Un poștaș care duce scrisori fără timbru în zori: asta e o imagine.”

I read it twice. I thought about Ben at number fourteen, telling the boy in pyjamas that Saint Nicholas had never forgotten anyone. Then I pressed send. It was only notes, I told myself. Dana got notes from me every week. Nobody would read them but her.

Le-am citit de două ori. M-am gândit la Ben, la numărul paisprezece, spunându-i băiatului în pijama că Sfântul Nicolae nu a uitat niciodată pe nimeni. Apoi am apăsat pe „trimite”. Erau doar notițe, mi-am spus. Dana primea notițe de la mine în fiecare săptămână. Nimeni nu le citea, în afară de ea.

I have thought about that moment many times since. I wish I could take that moment back. But I did, at eleven forty on Wednesday the ninth of December, and you cannot take an email back.

M-am gândit de multe ori de atunci la momentul acela. Aș vrea să-l pot lua înapoi. Dar am trimis mesajul, miercuri, nouă decembrie, la unsprezece și patruzeci, iar un e-mail nu-l mai poți lua înapoi.

On Wednesday and Thursday I walked Ben’s round with him again at six, and he told me nothing, very badly. In between, on Wednesday, I took one of my own envelopes to three stationery shops in the city centre. In the first two, nobody had seen paper like it. In the third, the oldest, the woman behind the counter held it up to the light and touched it and smelled it, which I didn’t know people did with paper.

Miercuri și joi am mers din nou cu Ben pe traseul lui, la șase, iar el nu mi-a spus nimic, foarte prost. Între timp, miercuri, am dus unul dintre plicurile mele la trei papetării din centrul orașului. În primele două, nimeni nu mai văzuse o hârtie ca asta. În a treia, cea mai veche, femeia de la tejghea a ridicat-o spre lumină, a atins-o și a mirosit-o, lucru pe care nu știam că oamenii îl fac cu hârtia.

“Cotton,” she said. “Heavy, cream, with a soft edge. This is lovely. Nobody makes this any more. The firm closed in the nineties.” She gave it back to me. “In this city, only one shop ever sold it. Fenwick’s, on St Nicholas Square. They closed in 2010, when old Mr Fenwick retired.”

— Bumbac, a spus ea. Groasă, de culoarea cremei, cu marginea moale. E frumoasă. Nu o mai face nimeni. Firma s-a închis în anii nouăzeci. Mi-a dat-o înapoi. — În orașul acesta, un singur magazin a vândut-o. Fenwick, din Piața Sfântul Nicolae. S-a închis în 2010, când bătrânul domn Fenwick s-a pensionat.

Fenwick’s. I remembered it. A small dark shop next to the chemist’s, with pens in the window and a bell like my father’s. It was a phone shop now.

Fenwick. Mi-l aminteam. Un magazin mic și întunecat, lângă farmacie, cu pixuri în vitrină și cu un clopoțel ca cel al tatălui meu. Acum era un magazin de telefoane.

It took me one morning of phone calls to find Mr Fenwick. He was ninety-one, and he lived in a care home on the other side of the park. On Thursday I took him a box of my father’s biscuits and sat with him in a warm room that smelled of soup.

Mi-a trebuit o dimineață de telefoane ca să-l găsesc pe domnul Fenwick. Avea nouăzeci și unu de ani și locuia într-un cămin de bătrâni de cealaltă parte a parcului. Joi i-am dus o cutie cu biscuiții tatălui meu și m-am așezat lângă el într-o cameră caldă, care mirosea a supă.

He was very small and very bright. He held my envelope in his hands for a long time, turning it over.

Era foarte mic și foarte isteț. A ținut plicul meu în mâini mult timp, întorcându-l pe toate părțile.