The Kitchen Table

Ben was standing in Edith’s kitchen with an empty postbag, waiting for my answer.

Ben stătea în bucătăria lui Edith, cu geanta de poștaș goală, și aștepta răspunsul meu.

“I don’t know,” I said.

— Nu știu, am spus.

It was the truth. It was also the worst possible answer. Ben looked at me as if I had hit him.

Era adevărul. Era și cel mai prost răspuns posibil. Ben s-a uitat la mine de parcă l-aș fi lovit.

“You don’t know,” he said.

— Nu știi, a spus el.

“Ben,” said Edith.

— Ben, a spus Edith.

“No. She doesn’t know. Nine years of my job and forty years of yours, and she doesn’t know.” He turned to the door. “I’m late for the hill.”

— Nu. Ea nu știe. Nouă ani din slujba mea și patruzeci din munca dumneavoastră, și ea nu știe. S-a întors spre ușă. — Întârzii la deal.

He went down the stairs, fast, and the street door closed behind him. Edith and I sat in silence. The tea had gone cold.

A coborât scările repede, iar ușa de la stradă s-a închis în urma lui. Edith și cu mine am stat în tăcere. Ceaiul se răcise.

“He’s frightened,” said Edith. “He shouts when he’s frightened. He did it when he was ten.” She turned her face towards me. “I won’t ask you again, Leila. You’ll tell me when you know. But I have something to ask you instead. There are twenty-one letters still in that box on the dresser, and Christmas is in thirteen days. Ben can’t read and write at the same time. He reads me a letter, then I think, then he writes, and it takes all evening for three letters. If someone read them to me while he wrote, we would be twice as fast.”

— Îi e frică, a spus Edith. Strigă când îi e frică. Făcea la fel când avea zece ani. Și-a întors fața spre mine. — Nu te mai întreb, Leila. Îmi vei spune când vei ști. Dar în loc de asta, vreau să te rog altceva. Mai sunt douăzeci și una de scrisori în cutia aceea de pe comodă, iar Crăciunul vine peste treisprezece zile. Ben nu poate citi și scrie în același timp. Îmi citește o scrisoare, apoi mă gândesc eu, apoi scrie el, și ne ia toată seara pentru trei scrisori. Dacă cineva mi le-ar citi cât timp scrie el, am merge de două ori mai repede.

“You want me to help you?”

— Vreți să vă ajut?

“I want you to read,” she said. “You have a good voice. Come tomorrow evening at seven. Ben will be here.”

— Vreau să citești, a spus ea. Ai o voce frumoasă. Vino mâine seară la șapte. Ben va fi aici.

“Ben won’t want me here.”

— Ben nu va vrea să fiu aici.

“Ben,” said Edith, “will do as he’s told. I taught him.”

— Ben, a spus Edith, va face ce i se spune. Eu l-am învățat.

On Sunday morning, the thirteenth, there was an email from Dana. It was short.

Duminică dimineață, pe treisprezece decembrie, am primit un e-mail de la Dana. Era scurt.

“Leila, I’ve read your notes. Upstairs have read your notes. Everyone loves the postman. A secret Saint Nicholas and a postman at dawn, at Christmas: it’s perfect. I’m keeping the front page for the 24th. Josh is checking every fact in your notes for the lawyers, so answer him when he writes. I need the full piece by the 23rd, with names, and a photograph. The writer, and the postman, together if you can get it. Don’t let me down. D.”

„Leila, ți-am citit notițele. Le-au citit și cei de sus. Toți îl iubesc pe poștaș. Un Sfânt Nicolae secret și un poștaș în zori, de Crăciun: e perfect. Păstrez prima pagină pentru 24. Josh verifică fiecare fapt din notițele tale, pentru avocați, așa că răspunde-i când îți scrie. Am nevoie de articolul întreg până pe 23, cu nume și cu o fotografie. Autoarea și poștașul, împreună, dacă reușești. Nu mă dezamăgi. D.”