O rubrică fără nume

Sâmbătă, pe nouăsprezece, a venit zăpada cea mare. A nins toată ziua și toată noaptea, mai multă zăpadă decât văzuse piața în douăzeci de ani, fulgi mari și moi, care până dimineață s-au făcut tari. Autobuzele s-au oprit. O parte din acoperișul uneia dintre căsuțele din piață a cedat sub greutate, iar piața s-a închis. Karim a petrecut ziua la telefon, strigând la primărie. Tata a petrecut-o curățând cu lopata treptele fiecărui bătrân din piață, unul după altul.

On Saturday the nineteenth the big snow came. It snowed all day and all night, more snow than the square had seen in twenty years, enormous soft flakes that turned solid by the morning. The buses stopped. Part of a roof on one of the market huts gave way under the weight, and the market was closed. Karim spent the day on the phone, shouting at the council. My father spent it clearing the steps of every old person on the square, one after another, with a shovel.

Seara aceea, la masa din bucătăria lui Edith, am răspuns la ultima scrisoare. Un băiat pe nume Leo voia ca Moș Nicolae să-i facă sora mai mare mai drăguță. Răspunsul lui Edith propunea să o întrebe pe sora lui ce vrea de Crăciun, pentru că nimeni nu întreabă niciodată surorile mai mari. Ben a scris răspunsul, a pus stiloul jos și a închis sticla cu cerneală.

That evening, at Edith’s kitchen table, we answered the last letter. A boy called Leo wanted Saint Nicholas to make his big sister nicer. Edith’s answer suggested that he ask his big sister what she wanted for Christmas, because nobody ever asked big sisters. Ben wrote it, and put the pen down, and closed the bottle of ink.

— Astea au fost toate, a spus el. Patruzeci și doi de ani. Toate au primit răspuns.

“That’s all of them,” he said. “Forty-two years. All of them answered.”

— Dar nu au fost duse, a spus Edith.

“Not delivered,” said Edith.

— Leila le va duce. S-a uitat la mine peste masă și, pentru prima dată de pe șaisprezece, mi-a zâmbit. Era un zâmbet mic, dar era acolo. — Se pricepe tot mai bine. Doamna Patel a văzut-o vineri și a crezut că e o hoață.

“Leila will deliver them.” He looked at me across the table, and for the first time since the sixteenth, he smiled at me. It was a small smile, but it was there. “She’s getting good at it. Mrs Patel saw her on Friday and thought she was a burglar.”

Duminică seara, pe douăzeci, Ben m-a condus acasă de la Edith. Nu e departe. Sunt vreo două sute de pași de la farmacie până la magazinul tatei, peste partea de jos a pieței. Ben m-a luat pe drumul lung, pe la capătul de sus, pe lângă biserică.

On Sunday evening, the twentieth, Ben walked me home from Edith’s. It isn’t far. It’s about two hundred steps from the chemist’s to my father’s shop, across the bottom of the square. Ben took me the long way, round the top, past the church.

Piața era albă și liniștită după furtună. Zăpada era adâncă și moale și nu mai era nimeni afară. Ferestrele bisericii erau întunecate. Era aprinsă doar lampa de deasupra intrării și, sub ea, cutia de lemn, închisă până anul viitor.

The square was white and silent after the storm. The snow was deep and soft, and there was nobody else out. The church windows were dark. Only the lamp over the porch was on, and under it the wooden box, closed until next year.

S-a oprit la treptele bisericii. Și-a băgat mâinile în buzunare. Apoi le-a scos. Apoi le-a pus la loc.

He stopped at the church steps. He put his hands in his pockets. Then he took them out again. Then he put them back.

— Leila, a spus el. Este liturghia de la miezul nopții. În Ajunul Crăciunului. Eu merg mereu. Mama mea merge. Toată lumea merge. Și mă gândeam dacă tu, dacă ai vrea, dacă ți-ar plăcea să vii. Cu mine. Ca prieten. A spus „ca prieten” foarte repede, de parcă ar fi fost un singur cuvânt. — Doar ca prieten. Evident. Din cauza a tot ce s-a întâmplat. Și pentru că pe douăzeci și șapte te întorci la Toronto. Deci ca prieten.

“Leila,” he said. “There’s the midnight mass. On Christmas Eve. I always go. My mum goes. Everyone goes. And I wondered if you, if you wanted, if you’d like to come. With me. As a friend.” He said “as a friend” very fast, as if it were one word. “Only as a friend. Obviously. Because of everything. And because you’re going back to Toronto on the twenty-seventh. So as a friend.”

M-am uitat la el. Era cea mai proastă invitație pe care am primit-o vreodată, iar el era cel mai prost mincinos pe care l-am întâlnit.

I looked at him. It was the worst invitation I have ever had, and he was the worst liar I have ever met.

— Ca prieten, am spus.

“As a friend,” I said.

— Bine, a spus el. Grozav. Bine.

“Good,” he said. “Great. Good.”

Ningea cu fulgi mari și moi. Apoi m-a sărutat el, sau l-am sărutat eu; nu am fost niciodată de acord care. Fața lui era rece și gura lui era caldă. A ținut mult timp. Când ne-am oprit, clopotul bisericii a bătut de nouă ori, de parcă număra.

Snow fell in big soft flakes. Then he kissed me, or I kissed him; we have never agreed which. His face was cold and his mouth was warm. It lasted a long time. When we stopped, the church bell rang nine, as if it was counting.