Nu pentru mine

Pentru o clipă, singurul sunet din bucătărie a fost radioul, care cânta încet pe raft. Apoi Jess a împins scaunul înapoi atât de tare, încât acesta a scârțâit pe podea. „Nu poți”, a spus ea. „Bunicule, nu poți s-o vinzi. E brutăria. E Bell’s. E aici de o sută de ani.”

For a moment the only sound in the kitchen was the radio, playing quietly on the shelf. Then Jess pushed her chair back so hard that it scraped across the floor. “You can’t,” she said. “Grandad, you can’t sell it. It’s the bakery. It’s Bell’s. It’s been here for a hundred years.”

„De nouăzeci și doi”, a spus Walter calm. „Bunicul meu a deschis-o. Și pot s-o vând, Jess. E a mea.” Și-a pus ochelarii înapoi în toc. „Așază-te, te rog. Lasă-mă să explic. Apoi poți să țipi la mine cât vrei.”

“Ninety-two,” Walter said calmly. “My grandfather opened it. And I can sell it, Jess. It’s mine.” He put his glasses back in their case. “Sit down, please. Let me explain. Then you can shout at me as much as you like.”

Jess nu s-a așezat, dar s-a oprit din vorbit. Walter a pus ambele mâini pe masă. Mâna bolnavă tremura pe lemn. S-a uitat la ea ca și cum aparținea altcuiva și apoi a început.

Jess did not sit down, but she stopped talking. Walter put both hands flat on the table. The bad one shook against the wood. He looked at it as if it belonged to someone else, and then he began.

„Datorez băncii optsprezece mii de lire”, a spus el. Fața lui Jess s-a făcut albă. „Am împrumutat bani după incendiu, ca să reconstruiesc spatele casei. Plătesc de cincisprezece ani și încă nu am terminat. Banca vrea toți banii acum. Nu-i am.”

“I owe the bank eighteen thousand pounds,” he said. Jess’s face went white. “I borrowed money after the fire, to rebuild the back of the house. I have been paying it back for fifteen years, and I’m still not finished. The bank wants all of it now. I don’t have it.”

„Mâinile mele sunt tot mai rău. Doctorul spune că vor fi tot mai rău. Peste un an, poate doi, nu voi mai putea lucra deloc în magazin. Ana nu poate duce locul acesta singură la nesfârșit. Ea are propria viață.” Nu s-a uitat la Ana când a spus asta. „Și în septembrie, tu mergi la universitate. La Leeds sau la Londra. Știi cât costă Londra, Jess? Eu știu. Am verificat.”

“My hands are getting worse. The doctor says they will keep getting worse. In a year, maybe two, I won’t be able to work in the shop at all. Ana can’t carry this place alone forever. She has her own life.” He did not look at Ana when he said this. “And in September, you are going to university. In Leeds, or in London. Do you know what London costs, Jess? I do. I’ve checked.”

„Cu banii doamnei Fenwick, pot plăti banca mâine. Pot închiria un apartament mic lângă spital, fără scări. Și vor rămâne destui bani pentru studiile tale, toate, fără împrumuturi. Poți merge la Londra fără să te îngrijorezi vreodată de bani.” Vocea lui a devenit mai blândă. „Bunica ta a vrut să ai de ales. Mary spunea mereu asta. Fiecare copil trebuie să aibă de ales.”

“With Mrs Fenwick’s money, I can pay the bank tomorrow. I can rent a small flat near the hospital, with no stairs. And there will be enough left for your studies, all of them, without loans. You can go to London and never worry about money.” His voice became softer. “Your grandmother wanted you to have a choice. Mary always said that. Every child should have a choice.”

Jess plângea acum, lacrimi de furie pe care le-a șters cu dosul palmei. „Să nu faci asta”, a spus ea. „Să nu îndrăznești să vinzi Bell’s pentru mine. Nu vreau asta. O să iau un împrumut, ca toată lumea. O să lucrez într-o cafenea. O să merg la Leeds, e mai ieftin. Nu-mi pasă. Dar să nu îndrăznești să mă faci pe mine motivul.”

Jess was crying now, angry tears that she wiped away with the back of her hand. “Don’t,” she said. “Don’t you dare sell Bell’s for me. I don’t want it. I’ll get a loan, like everybody else. I’ll work in a café. I’ll go to Leeds, it’s cheaper. I don’t care. But don’t you dare make me the reason.”

„Nu ești tu motivul. Ești unul dintre motive.” Fața lui Walter era obosită, dar hotărâtă. „Banca este un motiv. Mâinile mele sunt un motiv. Casa aceasta este prea mare și prea veche pentru un om care nu poate ține o tavă. M-am gândit la asta săptămâni întregi. Doamna Fenwick nu este un monstru. Oferă un preț corect.”

“You are not the reason. You are one of the reasons.” Walter’s face was tired but firm. “The bank is a reason. My hands are a reason. This house is too big and too old for a man who can’t hold a tray. I’ve thought about it for weeks. Mrs Fenwick isn’t a monster. She’s offering a fair price.”

Ana nu a spus nimic până acum. Știa că nu era familia ei și nu era casa ei. Dar a stat lângă acel cuptor în fiecare noapte timp de două luni și a văzut coada de la târgul de iarnă. Nu a mai putut să tacă.

Ana had said nothing until now. She knew it was not her family and not her house. But she had stood at that oven every night for two months, and she had seen the queue at the winter fair. She could not keep quiet any longer.