Macheta

Helen Fenwick nu avusese de gând să se întoarcă pe Bridge Street la patru dimineața. Intenționase să doarmă în apartamentul ei din Leeds, în patul alb și curat cu vedere la râu pe care dăduse o mulțime de bani, și să conducă până la Hollin Bridge la ora nouă, ca un om rezonabil. În schimb, zăcuse trează până la două și jumătate, iar apoi se ridicase, se îmbrăcase, condusese patruzeci de minute prin întunericul pustiu și intrase într-o casă veche care mirosea a vopsea și a viața altcuiva.

Helen Fenwick had not intended to come back to Bridge Street at four in the morning. She had intended to sleep in her flat in Leeds, in the clean white bed with the view of the river that she had paid a great deal of money for, and to drive to Hollin Bridge at nine like a reasonable person. Instead she had lain awake until half past two, and then got up, and dressed, and driven forty minutes through the empty dark, and let herself into an old house that smelled of paint and somebody else’s life.

Nu aprinse radiatoarele. Rămase la fereastra camerei din față, în palton, cu brațele încrucișate, privind peste drum. Fereastra brutăriei era singurul lucru luminat de pe stradă, un dreptunghi galben și cald în piatră, iar în el, din când în când, trecea câte o siluetă: un bărbat înalt cu barbă căruntă, o tânără scundă cu părul scurt și negru, cărând tăvi, aplecându-se, râzând de ceva. Nu-i putea auzi. Nici nu avea nevoie.

She did not turn on the heaters. She stood at the window of the front room in her coat with her arms folded and looked across the road. The bakery’s window was the only lit thing in the street, a warm yellow rectangle in the stone, and in it, every so often, a figure crossed: a tall man with a grey beard, a small young woman with short black hair, carrying trays, bending, laughing at something. She could not hear them. She did not need to.

În spatele ei, pe masa lungă, macheta noii Bridge Street sclipea slab, albă în lumina venită de pe stradă. Douăzeci și două de apartamente. O grădină pe acoperiș. Cafeneaua de la parter cu scaunele ei mici și albe, exact unde se afla acum cuptorul. Îi plătise unui arhitect din Leeds unsprezece mii de lire pentru acea machetă, fusese mândră de ea și încă mai credea în fiecare metru pătrat al ei. Asta era problema. Convingerea, după experiența ei, era mult mai puțin confortabilă decât îndoiala.

Behind her, on the long table, the model of the new Bridge Street glowed faintly white in the light from the street. Twenty-two flats. A roof garden. The café on the ground floor with its tiny white chairs, where the oven now stood. She had paid an architect in Leeds eleven thousand pounds for that model, and she had been proud of it, and she still believed in every square metre of it. That was the problem. Belief, in her experience, was a great deal less comfortable than doubt.

Un autobuz trecu încet, autobuzul de noapte, cu luminile strălucind și fără nimeni înăuntru în afară de șofer. Încetini aproape până la oprire în fața casei, iar pentru o secundă ea crezu că venise după ea. Apoi își continuă drumul spre pod și coti după colț, iar strada fu din nou întunecată, cu excepția brutăriei.

A bus went past, slowly, the night bus, with its lights blazing and nobody inside but the driver. It slowed almost to a stop in front of the house, and for a second she thought it had come for her. Then it went on down to the bridge and turned the corner, and the street was dark again except for the bakery.

Tatăl ei stătuse la o fereastră ca aceasta. Nu la aceasta; la fereastra casei înșiruite din spatele filaturii, cu două camere sus și două jos, unde se afla acum parcarea. După ce filatura s-a închis, Frank Pickering stătuse la acea fereastră în fiecare dimineață la ora șase, în hainele de lucru, din obișnuință, privind porțile care nu se mai deschideau. Apoi se așezase în fotoliul de lângă ea și, mai mult sau mai puțin, rămăsese în acel fotoliu timp de cincisprezece ani.

Her father had stood at a window like this one. Not this one; the window of the terraced house behind the mill, two rooms up and two down, where the car park was now. After the mill closed, Frank Pickering had stood at that window every morning at six, in his work clothes, out of habit, watching the gates that no longer opened. Then he had sat down in the chair beside it, and he had more or less stayed in that chair for fifteen years.

Cincisprezece ani. Observă numărul și fu iritată de el. Părea să fie unitatea în care acest oraș măsura totul: suferința, tăcerea, vinovăția, timpul pe care un om îl putea petrece așezat într-un fotoliu sau lăsând o pâine pe o treaptă înainte să vină cineva. Își construise întreaga viață pe convingerea că nu va fi niciodată dintre cei care așteaptă cincisprezece ani pentru orice.

Fifteen years. She noticed the number and was irritated by it. It seemed to be the unit in which this town measured everything: grief, silence, guilt, the length of time a man could sit in a chair or put a loaf on a step before somebody came. She had built her whole life on the conviction that she would never be one of the people who waited fifteen years for anything.

Brutăria fusese unul dintre puținele locuri în care mergea. Mary Bell îl lăsase să stea la măsuța din colț, lângă vitrina magazinului, dimineți întregi, cu o singură ceașcă de ceai, umplută din nou fără să i se ceară, și nu-l lăsase nici măcar o dată să plătească. Helen, la doisprezece și treisprezece ani, fusese trimisă să-l aducă acasă la masă și stătuse în prag în uniforma școlară, rușinată de el și rușinată că îi era rușine, iar Mary îi pusese în mână un corn cu stafide de fiecare dată, fără un cuvânt.

The bakery had been one of the few places he went. Mary Bell had let him sit at the little table in the corner by the shop window for whole mornings with a single cup of tea, refilled without being asked, and had never once let him pay. Helen, at twelve and thirteen, had been sent to fetch him home for his dinner, and had stood in the doorway in her school uniform, ashamed of him and ashamed of being ashamed, and Mary had put a currant bun into her hand every single time without a word.