Camera 13

1

1

În prima noapte am crezut că este o greșeală. În a doua noapte am crezut că cineva face o glumă. În a treia noapte am început să mă tem.

On the first night I thought it was a mistake. On the second night I thought someone was playing a joke. On the third night I started to be afraid.

Dar mai bine povestesc de la început. Mă numesc Jonas, am douăzeci și nouă de ani, iar în octombrie am primit un job de recepționer de noapte la Hotelul Linde. Hotelul Linde este mic: patru etaje, douăzeci și două de camere, o clădire veche pe o stradă liniștită din Kreuzberg. Oaspeții sunt de cele mai multe ori turiști care nu vor să cheltuiască mulți bani sau oameni de afaceri care trebuie să ajungă devreme la aeroport în dimineața următoare.

But I’d better tell it from the beginning. My name is Jonas, I’m twenty-nine years old, and in October I got a job as night porter at the Hotel Linde. The Hotel Linde is small: four floors, twenty-two rooms, an old building on a quiet street in Kreuzberg. The guests are mostly tourists who don’t want to spend much money, or business people who have to get to the airport early the next morning.

Am acceptat jobul cu plăcere pentru că oricum nu dorm bine noaptea. În plus, scriu de trei ani la teza mea de doctorat, iar la recepție este atât de liniște noaptea încât se poate lucra bine. Cel puțin așa a spus șefa, doamna Kessler, o femeie de vreo șaizeci de ani cu păr scurt și cărunt și o privire care vede totul.

I was glad to take the job, because I don’t sleep well at night anyway. Besides, I’ve been writing my doctoral thesis for three years, and at night the reception is so quiet that you can work well. At least, that’s what the boss said, Frau Kessler, a woman of about sixty with short grey hair and a look that sees everything.

„Nu se întâmplă aproape niciodată nimic”, mi-a explicat ea în prima seară. „Uneori vine un oaspete târziu de la aeroport. Uneori un oaspete este beat. Atunci rămâneți politicos și sunați la poliție dacă este nevoie. Și încă ceva: nu mergeți în subsol. Acolo jos este vechea centrală termică și este periculoasă.”

“Almost nothing ever happens,” she explained to me on the first evening. “Sometimes a guest arrives late from the airport. Sometimes a guest is drunk. Then you stay friendly and call the police if necessary. And one more thing: don’t go into the basement. The old heating system is down there, and it’s dangerous.”

Am dat din cap. Nu m-am gândit la nimic.

I nodded. I didn’t think anything of it.

În prima noapte, exact la ora 2:13, a sunat telefonul de la recepție. Era un telefon vechi, gri și greu, cu un mic ecran verde. Pe ecran am văzut numărul camerei din care a venit apelul. Acolo scria: 13.

On the first night, at exactly 2:13, the phone at reception rang. It was an old phone, grey and heavy, with a small green display. On the display I could see the number of the room the call was coming from. It said: 13.

M-am uitat pe lista de pe perete. Camera 11, camera 12, camera 14. Hotelul Linde nu are o cameră 13. Multe hoteluri nu au, pentru că oaspeții sunt superstițioși.

I looked at the list on the wall. Room 11, room 12, room 14. The Hotel Linde has no room 13. Many hotels don’t, because guests are superstitious.

Telefonul a sunat în continuare. Am ridicat receptorul.

The phone kept ringing. I picked up the receiver.