Nu vă fie frică

Paisprezece fete voiau să fie îngerul cu replica cea mare și fiecare mi-a citit-o.

Fourteen girls wanted to be the angel with the big line, and every one of them read it to me.

„Nu vă fie frică!” a strigat prima. Un cioban a căzut de pe scaun.

“Do not be afraid!” shouted the first. A shepherd fell off his chair.

„Nu vă fie frică”, a șoptit a doua. Nimeni nu a auzit, nici măcar eu.

“Do not be afraid,” whispered the second. Nobody heard it, not even me.

A treia a cântat-o. A patra a vorbit podelei. Apoi un băiețel s-a ridicat în spate.

The third sang it. The fourth spoke to the floor. Then a small boy stood up at the back.

„Îngerii nu sunt fete sau băieți, domnișoară”, a spus el. „Sunt îngeri.”

“Angels aren’t girls or boys, Miss,” he said. “They’re angels.”

„Are dreptate”, a spus Ruth de la pian. Nu a zâmbit, dar ochii ei da.

“He is right,” said Ruth from the piano. She didn’t smile, but her eyes did.

Așa că și băiatul a citit. A citit foarte bine. Apoi a cerut să fie rege, pentru că regii au coroane.

So the boy read it too. He read very well. Then he asked to be a king instead, because kings have crowns.

Era marți, ziua rolurilor, și în sala bisericii era cald. Patruzeci de copii, patruzeci de haine și caloriferele vechi la maximum. Două oi erau roșii la față. Un rege stătea întins pe podea. „Mor, domnișoară”, a spus el. L-am rugat pe domnul Doyle să deschidă o fereastră.

It was Tuesday, the day for the parts, and the church hall was hot. Forty children, forty coats, and the old heating on full. Two sheep were red in the face. One king lay on the floor. “I’m dying, Miss,” he said. I asked Mr Doyle to open a window.

„Aceea nu s-a mai deschis din vară”, a spus el. Dar s-a dus după bățul lui lung. A împins tare, zăvorul vechi a făcut un mic pocnet și ferestruica de sus, din fund, s-a deschis. A intrat aer rece. Zece minute mai târziu am vrut să încep din nou, așa că el a tras-o înapoi cu același băț, repede, și nu s-a uitat la ea.

“That one hasn’t opened since the summer,” he said. But he went for his long pole. He pushed hard, the old latch made a small crack, and the high little window at the back opened. Cold air came in. Ten minutes later I wanted to start again, so he pulled it closed with the same pole, fast, and didn’t look at it.

„O sută de ani are fereastra asta”, a spus el, fără să se uite la nimeni. „Ca tot ce este aici.”

“A hundred years old, that window,” he said to nobody. “Like everything here.”

Un singur copil l-a privit. Era o fetiță mică, cu un fular roșu de lână, la capătul rândului de ciobani. Amara Mensah. Este nouă în clasa mea anul acesta. A venit din Ghana în august și aproape nu vorbește niciodată. Este cioban pentru că ciobanii nu trebuie să spună nimic.

Only one child watched him do it. She was a small girl in a red wool scarf, at the end of the row of shepherds. Amara Mensah. She is new in my class this year. She came from Ghana in August, and she almost never speaks. She is a shepherd because shepherds don’t have to say anything.

M-am dus și m-am așezat lângă ea, pe podea. „Amara, vrei o replică? Una scurtă? Și ciobanii pot vorbi.”

I went and sat next to her on the floor. “Amara, would you like a line? Just a short one? Shepherds can speak too.”

A clătinat din cap. Apoi mi-a spus primele ei cuvinte din septembrie.

She shook her head. Then she said her first words to me since September.

„Nu, domnișoară. Dar pot să știu toate cuvintele? Pe toate?”

“No, Miss. But can I know all the words? All of them?”