The Frozen Pond

Edith Green lives above the chemist’s, up thirty-one stairs. I counted them on Wednesday with a cake in my hands.

Edith Green locuiește deasupra farmaciei, după treizeci și una de trepte. Le-am numărat miercuri, cu o prăjitură în mâini.

“Clara Novak,” she said at the door, before I spoke. “I know your shoes. You walk like a teacher.”

„Clara Novak”, a spus ea la ușă, înainte să vorbesc. „Îți știu pantofii. Mergi ca o învățătoare.”

She is eighty-two, small and thin, with round glasses on a chain. Her eyes are bad now. She can see the shape of me, she says, but not my face.

Are optzeci și doi de ani, este mică și slabă, cu ochelari rotunzi pe un lănțișor. Acum vede prost. Îmi vede forma, spune ea, dar nu și fața.

We sat in her little kitchen, and I talked for twenty minutes. She didn’t stop me once.

Ne-am așezat în bucătăria ei mică și am vorbit douăzeci de minute. Nu m-a oprit nici măcar o dată.

Edith listened with her hands round her cup. Then she asked questions, and they were not nice questions.

Edith a ascultat, cu mâinile în jurul ceștii. Apoi a pus întrebări și nu erau întrebări plăcute.

“Why did you ask Diane about her gloves in front of the council?”

„De ce ai întrebat-o pe Diane despre mănuși în fața consiliului?”

“Because I wanted an answer.”

„Pentru că voiam un răspuns.”

“No. Because you wanted to win.” She drank her tea. “And Mr Doyle? Did you ask him, or did you tell him?”

„Nu. Pentru că voiai să câștigi.” A băut din ceai. „Și domnul Doyle? L-ai întrebat sau i-ai spus?”

I didn’t answer that.

Nu am răspuns la asta.

“How did you run it, Edith? For twenty years. Nothing went wrong?”

„Cum ați condus piesa, Edith? Douăzeci de ani. Nimic nu a mers prost?”

“Everything went wrong. Every year.” She smiled. “In 1994 Joseph was sick on Mary. But I always knew why. Because I watched the children. Every rehearsal, every minute. Who is happy, who is angry, who goes home early, who stays.” She put down her cup. “You are watching the keys, Clara. Watch the children, not the keys.”

„Totul a mers prost. În fiecare an.” A zâmbit. „În 1994 Iosif a vomitat pe Maria. Dar am știut mereu de ce. Pentru că mă uitam la copii. La fiecare repetiție, în fiecare minut. Cine e fericit, cine e supărat, cine pleacă acasă mai devreme, cine rămâne.” A pus ceașca jos. „Tu te uiți la chei, Clara. Uită-te la copii, nu la chei.”

“The children don’t have keys.”

„Copiii nu au chei.”

“No,” said Edith. “They don’t.”

„Nu”, a spus Edith. „Nu au.”

I told her my other idea then. Nobody knew it yet. After the play, on Christmas Eve, some of the children could go to the city hospital in their costumes and sing on a ward.

Atunci i-am spus cealaltă idee a mea. Nu o știa nimeni încă. După piesă, în Ajunul Crăciunului, câțiva copii ar putea merge la spitalul orașului, în costume, și ar putea cânta într-un salon.