The Shark with Legs

Tuesday

Marți

The shark had legs. That was the first piece of news this week, and Kwabena Asare, who had been painting film posters for thirty-one years, took it in the way a carpenter takes the measure of a board: without surprise, with a nod, the pencil already behind his ear. “Two legs,” he repeated. “Not four?”

Rechinul avea picioare. Aceasta fu prima veste a săptămânii, iar Kwabena Asare, care picta afișe de film de treizeci și unu de ani, o primi așa cum primește un tâmplar măsura unei scânduri: fără mirare, dând din cap, cu creionul deja după ureche. „Două picioare”, repetă el. „Nu patru?”

“Two,” said Grace Tetteh. “A shark with four legs would be an animal. With two he is a man who has something in mind.” She sat, as she did every Tuesday, on the upturned paint bucket beside his easel, her handbag on her knees, and told the film for the coming week the way she always told it: not with words alone but with both hands, with her shoulders, with a voice that went deep for the captain and high for his wife, and with pauses in which you could hear the surf. The film was called Deep Water Terror . The DVD lay between them on the table, next to the tubes, and neither of them looked at it.

„Două”, spuse Grace Tetteh. „Un rechin cu patru picioare ar fi o fiară. Cu două, este un bărbat pus pe fapte mari.” Ședea, ca în fiecare marți, pe găleata de vopsea răsturnată de lângă șevaletul lui, cu geanta pe genunchi, și povestea filmul săptămânii viitoare așa cum îl povestea întotdeauna: nu doar prin cuvinte, ci cu ambele mâini, din umeri, cu o voce care se îngroșa pentru căpitan și devenea subțire pentru soția lui, și cu pauze în care se putea auzi vuietul valurilor. Filmul se numea Deep Water Terror . DVD-ul zăcea între ei pe masă, lângă tuburile de vopsea, și niciunul dintre ei nu se uita la el.

His shed stood behind Boateng’s video hall in Bantama, a district of Kumasi that smelled of charcoal, diesel and frying plantain. The corrugated roof sang at every gust of wind, and on the walls hung the posters of past weeks, to dry or out of habit: painted on flour sacks cut open, ninety by one hundred and forty centimetres, in oil from tin cans, in colours that existed in no film. A lion with a crown of flames. A woman leading a helicopter on a lead like a dog. More than fifteen hundred of them, and every one had hung over the door of the hall on a Friday.

Șopronul lui se afla în spatele sălii video a lui Boateng din Bantama, un cartier din Kumasi ce mirosea a cărbune de lemn, a motorină și a ulei de banane prăjite. Acoperișul din tablă ondulată cânta la fiecare pală de vânt, iar pe pereți atârnau afișele săptămânilor trecute, la uscat sau din obișnuință: pictate pe saci de făină desfăcuți, de nouăzeci pe o sută patruzeci de centimetri, în ulei din cutii de tablă, în culori care nu existau în niciun film. Un leu cu o coroană de flăcări. O femeie care plimba un elicopter în lesă ca pe un câine. Peste o mie cinci sute de bucăți, și fiecare dintre ele atârnase într-o zi de vineri deasupra ușii sălii.

He had never seen any of these films. In the first year he had, back then he still sat in the last row and afterwards faithfully painted what had been on the screen, a man in a car in front of a house, and the poster had hung there like wet washing: nobody had stopped in front of it. Grace had looked at it for a long time. “You paint what is there,” she had said. “People pay for what they feel.” The following Tuesday she had told him a film for the first time, and ever since, on the evening of the screening he had not sat in the hall but on a stool behind the wall, his back against the corrugated iron, and only listened to the film: the shots, the music and, above them, Grace.

Nu văzuse niciunul dintre aceste filme. În primul an, da; pe atunci se așeza încă în ultimul rând și picta apoi cu fidelitate ce fusese pe ecran: un bărbat într-o mașină în fața unei case, iar afișul rămăsese agățat ca rufele ude, fără să se oprească nimeni în fața lui. Grace îl privise îndelung. „Tu pictezi ce este acolo”, spusese ea. „Oamenii plătesc pentru ceea ce simt.” În marțea următoare îi povestise pentru prima oară un film, iar de atunci el nu mai stătea în sală în seara proiecției, ci pe un scăunel în spatele peretelui, cu spatele sprijinit de tabla ondulată, doar ascultând filmul: împușcăturile, muzica și, peste ele, vocea lui Grace.

Grace was the hall’s narrator. She stood to the left of the television, in the dark, a microphone in her hand, and spoke the whole film over it in Twi, all the parts, the screams as well. People came for her sake; the films themselves were on sale at every market for a few cedis. Nobody had ever really seen her there, and that suited her, she said. A face wore out, a voice did not.

Grace era povestitoarea sălii. Stătea în stânga televizorului, în întuneric, cu un microfon în mână, și rostea pe fundal tot filmul în Twi, interpretând toate rolurile, chiar și țipetele. Lumea venea pentru ea; filmele în sine se găseau în orice piață pentru câțiva cedi. Nu o văzuse nimeni vreodată deslușit în timp ce făcea asta, iar ea era mulțumită așa, spunea. Un chip se uzează, pe când o voce nu.