Frâna de la San Rafael

Scrisoarea din sertar

The Letter in the Drawer

Funicularul de la San Rafael avea o sută doisprezece ani, treizeci și unu de metri înălțime și era cea mai scurtă legătură dintre portul din Valparaíso și cartierul de pe deal. Două cabine de lemn atârnau de un singur cablu; una urca în timp ce cealaltă cobora lin, iar la mijlocul traseului, în punctul de încrucișare, se salutau reciproc cu un scârțâit pe care orice copil din cartier îl putea imita.

The funicular of San Rafael was a hundred and twelve years old, thirty-one metres high, and the shortest link between the harbour of Valparaíso and the neighbourhood on the hill. Two wooden cabins hung from a single cable; one went up while the other slid down, and halfway along the track, at the passing place, they greeted each other with a squeak that every child in the neighbourhood could imitate.

Fusese construit de un inginer elvețian care nu călcase niciodată în Chile și își trimisese planurile pe hârtie, cu mențiunea că Valparaíso era „un oraș pentru capre și optimiști”. De atunci, funicularul supraviețuise la două cutremure, unui incendiu și, după cum spuneau oamenii din cartier, la șapte primari, ceea ce fusese mult mai greu.

It had been built by a Swiss engineer who had never been to Chile and had sent his plans on paper with the remark that Valparaíso was “a city for goats and optimists”. Since then the railway had survived two earthquakes, a fire and, as people in the neighbourhood said, seven mayors, which had been far more difficult.

Don Rodrigo Maldonado manevra funicularul de treizeci și unu de ani, câte un an pentru fiecare metru, cum îi plăcea să spună când era bine dispus. Asta se întâmpla rareori. Avea șaizeci și unu de ani, genunchi care pe timp de ceață sunau ca niște balamale ruginite și o scrisoare în sertarul stației de sus, pe care o scrisese cu șase ani în urmă. „Prin prezenta îmi dau demisia”, scria în ea, iar dedesubt, cu un scris de mână pe care îl considera oficial, numele său.

Don Rodrigo Maldonado had operated the railway for thirty-one years, one year for every metre, as he liked to say when he was in the mood. That rarely happened. He was sixty-one, had knees that sounded like rusty hinges in the fog, and a letter in the drawer of the top station that he had written six years ago. “I hereby declare my resignation,” it said, and beneath it, in handwriting he considered official, his name.

Nu trimisese niciodată scrisoarea, fiindcă știa răspunsul. Își dăduse demisia verbal de trei ori, și de trei ori administrația orașului îi răspunsese același lucru: l-ar lăsa cu dragă inimă să plece de îndată ce s-ar găsi cineva capabil să manevreze instalația. Dar cine ar fi vrut, pentru un salariu care abia ajungea de chirie, să trezească în fiecare dimineață la șase și un sfert o mașinărie din 1912? Nu se arăta nimeni. Don Rodrigo continua să lucreze, iar în sertarul său scrisoarea aștepta ca un pașaport pe care nu-l folosești niciodată.

He had never sent it, because he knew the answer. Three times he had resigned by word of mouth, and three times the city administration had told him the same thing: they would gladly let him go as soon as someone was found who could operate the railway. But who would want to wake a machine from 1912 every morning at a quarter past six for a wage that barely covered the rent? Nobody applied. Don Rodrigo kept working, and in his drawer the letter waited like a passport one never uses.

În acea marți de mai plutea o ceață densă peste port, iar când femeia cu mapa a intrat în stația de jos, avea stropi întunecați pe palton. S-a prezentat drept Marisol Vidal, ingineră la biroul de urbanism al orașului, și a pus o adresă oficială pe masă. Era scurtă. Funicularul de la San Rafael urma să fie supus chiar în cursul acelei zile unei inspecții de siguranță complete. Dacă nu trecea testul frânei, funcționarea trebuia oprită cu efect imediat.

On this Tuesday in May there was fog over the harbour, and when the woman with the folder entered the bottom station, there were dark drops on her coat. She introduced herself as Marisol Vidal, an engineer from the city’s building department, and put a letter on the table. It was short. The funicular of San Rafael would undergo a complete safety inspection that very day. If it failed the brake test, operation was to be suspended with immediate effect.

Don Rodrigo a citit fraza de două ori și ceva s-a mișcat pe chipul lui, un lucru pe care Marisol nu l-ar fi putut descrie mai târziu. Nu era spaimă. Semăna mai degrabă cu clipa când unui om care așteaptă de ani de zile un tren i se comunică, în sfârșit, ora de plecare. „Cafea?”, a întrebat el. Ea a refuzat. El i-a pus totuși înainte o ceașcă din care mirosea a scorțișoară și i-a spus că poate folosi funicularul cât dorește, cheia atârnând lângă ușă.

Don Rodrigo read the sentence twice, and something in his face moved that Marisol would later not have been able to describe. It was not alarm. It looked more as if a man who had been waiting for a train for years had at last been told the departure time. “Coffee?” he asked. She declined. He put a cup in front of her anyway, one that smelled of cinnamon, and said she could have the railway for as long as she liked; the keys hung next to the door.