Autobuzul de noapte

Ana s-a întors și a mers înapoi la Second Chance. A bătut la ușă. „Mick? De unde îmi știi numele?”

Ana turned round and walked back to the Second Chance. She knocked on the door. “Mick? How do you know my name?”

Nimeni nu a răspuns. Perdelele erau închise acum. Ea a bătut din nou, mai tare. Nimic. Pe barca următoare, femeia cu vopseaua albastră s-a uitat la ea. Ana s-a înroșit la față și a plecat pe jos acasă.

Nobody answered. The curtains were closed now. She knocked again, louder. Nothing. On the next boat, the woman with the blue paint looked at her. Ana’s face went red, and she walked home.

Nu i-a spus Priyei despre Mick. Nu a spus nimănui. Tot weekendul s-a gândit la ochii lui obosiți, la mâinile lui mari și la cutia cu pătrate de hârtie.

She didn’t tell Priya about Mick. She didn’t tell anybody. All weekend she thought about his tired eyes, his big hands and the box of paper squares.

Luni a fost din nou noaptea ei liberă. La unu și jumătate dimineața, ea încă nu dormea. Așadar, și-a luat geaca ei urâtă și verde și a ieșit în stația de autobuz.

On Monday it was her night off again. At half past one in the morning, she was still awake. So she put on her ugly green jacket and went out to the bus stop.

Autobuzul N7 a venit la două fără un sfert. Ușile s-au deschis, iar Daniel s-a uitat în jos la ea de pe scaunul lui. „Ana! Ce faci aici? Mergi undeva?”

The N7 came at a quarter to two. The doors opened, and Daniel looked down at her from his seat. “Ana! What are you doing here? Are you going somewhere?”

„Nicăieri. Nu pot să dorm. Pot să cumpăr un bilet spre… oriunde?”

“Nowhere. I can’t sleep. Can I buy a ticket to… everywhere?”

Daniel a râs. „Un bilet dus-întors spre oriunde. Doi lire cincizeci. Stai în față. O să-ți arăt Hollin Bridge noaptea. Este cel mai bun tur din Yorkshire și este aproape mereu gol.”

Daniel laughed. “A return ticket to everywhere. Two pounds fifty. Sit at the front. I’ll show you Hollin Bridge at night. It’s the best tour in Yorkshire, and it’s nearly always empty.”

Era adevărat. Mai erau doar doi oameni în autobuz: o asistentă care mergea acasă de la spital și un tânăr adormit în spate. Ana s-a așezat pe primul scaun, lângă Daniel.

It was true. There were only two other people on the bus: a nurse going home from the hospital and a young man asleep at the back. Ana sat in the first seat, next to Daniel.

Autobuzul a urcat prin piață, a trecut pe lângă primăria întunecată și a mers spre spital și casele noi. Apoi a coborât înapoi de-a lungul râului. Daniel știa fiecare stradă și fiecare lumină.

The bus went up through the market square, past the dark town hall, out to the hospital and the new houses. Then it came back down along the river. Daniel knew every street and every light.

„De cât timp conduci acest autobuz?”, a întrebat Ana.

“How long have you driven this bus?” Ana asked.

„De opt ani. În fiecare noapte, același traseu. De douăsprezece ori pe noapte.” El a zâmbit. „Înainte de asta, am condus un autobuz ziua. Dar apoi s-a născut fiica mea și am vrut să o văd după-amiaza.”

“For eight years. Every night, the same route. Twelve times a night.” He smiled. “Before that, I drove a bus in the day. But then my daughter was born, and I wanted to see her in the afternoons.”

„Ai o fiică?”

“You have a daughter?”

„Pe Grace. Are șase ani.” I-a arătat o poză pe telefon la un semafor roșu: o fetiță cu un zâmbet mare și fără dinții din față. „Locuiește cu mama ei acum. Suntem divorțați. O văd sâmbăta și duminica. Nu este destul, dar este ceva.”

“Grace. She’s six.” He showed her a photo on his phone at a red light: a little girl with a big smile and no front teeth. “She lives with her mum now. We’re divorced. I see her on Saturdays and Sundays. It’s not enough, but it’s something.”

„Este frumoasă”, a spus Ana. „Dar tu? Ești fericit, Daniel?”

“She’s beautiful,” Ana said. “And you? Are you happy, Daniel?”