Cheile

Când Ana a trecut drumul înapoi, Walter stătea la masa din bucătărie. În fața lui era o ceașcă de ceai care se răcise deja. Crumb era adormit sub scaunul lui. Radioul era oprit, ceea ce era neobișnuit. Ana și-a dat jos geaca încet și s-a așezat vizavi de el.

When Ana came back across the road, Walter was sitting at the kitchen table. In front of him was a cup of tea that had gone cold. Crumb was asleep under his chair. The radio was off, which was unusual. Ana took off her jacket slowly and sat down opposite him.

„Priya spune că ai avut o vizită ieri”, a spus ea. „O femeie într-o mașină mare și neagră.”

“Priya says you had a visitor yesterday,” she said. “A woman in a big black car.”

Walter nu a ridicat privirea. „Priya are ochi foarte buni și o limbă foarte lungă.” A învârtit ceașca pe masă cu mâna stângă. „A fost o clientă.”

Walter didn’t look up. “Priya has very good eyes and a very long tongue.” He turned his cup round on the table with his left hand. “It was a customer.”

„O clientă care a stat o oră?”

“A customer who stayed for an hour?”

„Avea o mulțime de întrebări despre pâine.” În cele din urmă s-a uitat la ea, iar ochii lui mici și albaștri erau obosiți, dar foarte limpezi. „A fost treabă comercială, Ana. Treaba mea. Când o să fie treaba ta, o să-ți spun. Nu înainte.” A spus-o fără furie, și din cauza asta era mai greu să-l contrazici.

“She had a lot of questions about bread.” He finally looked at her, and his small blue eyes were tired but very clear. “It was business, Ana. My business. When it is your business, I will tell you. Not before.” He said it without anger, and that made it harder to argue with.

Pe frigider, sub un magnet în formă de pâine, era o scrisoare de la spital. Era acolo de trei săptămâni. Ana o citise de două ori mai devreme, în timp ce făcea ceai. Domnul Bell era invitat la o programare cu un specialist ca să discute simptomele lui. Walter nu a sunat la număr. De fiecare dată când Jess menționa asta, el schimba subiectul sau ieșea din cameră.

On the fridge, under a magnet shaped like a loaf of bread, there was a letter from the hospital. It had been there for three weeks. Ana had read it twice while she was making tea. Mr Bell was invited to an appointment with a specialist to discuss his symptoms. Walter had not called the number. Every time Jess mentioned it, he changed the subject or left the room.

În acea seară, Jess a bătut la ușa Anei. Ținea scrisoarea în mână. „I-am sunat eu”, a spus ea. „M-am prefăcut că sunt secretara lui. Are o programare miercuri la zece. Acum trebuie să-l ducem acolo și nu pot să fac asta singură. Nu mă ascultă. Crede că am încă doi ani.”

That evening, Jess knocked on Ana’s door. She was holding the letter. “I called them,” she said. “I pretended to be his secretary. He has an appointment on Wednesday at ten. Now we have to get him there, and I can’t do it alone. He doesn’t listen to me. He thinks I’m still two years old.”

„Atunci facem asta împreună”, a spus Ana. „Dar fără țipete. Țipetele nu au putere la el. Am încercat.”

“Then we do it together,” Ana said. “But not with shouting. Shouting doesn’t work with him. I’ve tried.”

Marți noaptea, la patru dimineața, Ana și-a ales momentul. Aluatul pentru pâinile mari se odihnea sub ștergare, iar radioul cânta încet. Walter stătea pe scaunul lui lângă masă și îi urmărea mâinile cu ochi critici. Ea s-a așezat lângă el cu două căni de ceai.

On Tuesday night, at four in the morning, Ana chose her moment. The dough for the big loaves was resting under its cloths, and the radio was playing quietly. Walter was sitting in his chair by the table, watching her hands with his critical eyes. She sat down next to him with two cups of tea.

„Îți amintești ce mi-ai spus despre mândrie?”, a întrebat ea. „Ai spus că este un lucru groaznic. Ai spus că un om zice un cuvânt și apoi nu-l mai poate lua înapoi, iar un an devine doi, și doi devin zece.”

“Do you remember what you told me about pride?” she asked. “You said it was a terrible thing. You said a person says one word, and then they can’t take it back, and one year becomes two, and two becomes ten.”

Walter s-a uitat la ea bănuitor. „Îmi amintesc. Îmi amintesc și că nu ți-a plăcut să auzi asta.”

Walter looked at her suspiciously. “I remember. I also remember that you didn’t like hearing it.”

„Nu mi-a plăcut. Dar aveai dreptate. Și cred că faci același lucru acum, cu mâinile tale. Nu vrei să mergi la spital pentru că ți-e teamă de ce vor spune. Și pentru că ești mândru. Dar dacă nu mergi, nu se schimbă nimic, doar că devine mai rău, iar Jess plânge noaptea în camera ei. Știai că face asta?”

“I didn’t. But you were right. And I think you’re doing the same thing now, with your hands. You don’t want to go to the hospital because you’re afraid of what they’ll say. And because you’re proud. But if you don’t go, nothing changes, except that it gets worse and Jess cries in her room at night. Did you know that she does that?”