Liniște în sală

Runda a cincea

The Fifth Round

De treizeci de ani, Davit Kapanadze arbitra turnee de șah, iar în treizeci de ani învățase că un trișor nu se recunoaște după mutări, ci după mâini. Cine are ceva de ascuns își atinge fața, urechea, buzunarul; se ridică prea des și se întoarce prea repede. Davit scosese jucători din toalete în ale căror rezervoare se aflau telefoane, confiscase un pantof în a cărui talpă se ascundea un motor vibrator și o dată, la Tbilisi, dăduse afară din sală un bunic care îi făcea semne nepotului din public cu o batistă. Nu era mândru de asta. Era doar conștiincios.

For thirty years Davit Kapanadze had been running chess tournaments, and in thirty years he had learned that you do not recognise a cheat by his moves, but by his hands. Someone with something to hide touches his face, his ear, his pocket; he gets up too often, and he comes back too quickly. Davit had fetched players out of toilets with telephones in the cisterns, he had confiscated a shoe with a vibration motor in its sole, and once, in Tbilisi, he had sent a grandfather out of the hall who was giving his grandson signals from the audience with a handkerchief. He was not proud of it. He was only thorough.

Batumi Open avea să fie ultimul său turneu. Anunțase federația încă din primăvară, printr-o scrisoare scurtă, fără nicio explicație, pentru că nici el însuși nu știa exact pe care ar fi trebuit să o invoce. Avea șaizeci și trei de ani, genunchii lui nu mai suportau zilele lungi, iar fiica lui îl suna în fiecare duminică de la Berlin ca să-l întrebe dacă nu voia să facă în sfârșit altceva. Ce anume ar fi trebuit să fie acel altceva, nu știa, ce-i drept, nici ea să-i spună.

The Batumi Open was to be his last tournament. He had informed the federation in the spring, in a short letter without giving a reason, because he did not know himself exactly which one he should have given. He was sixty-three, his knees no longer liked the long days, and every Sunday his daughter called from Berlin to ask whether he did not finally want to do something else. What that was supposed to be, however, she could not tell him either.

Se juca în sala de bal a Hotelului Kolkhis de pe faleză, o sală cu trei candelabre care zornăiau ușor la fiecare rafală de vânt venită dinspre mare și cu o instalație de aer condiționat care scotea același sunet astmatic încă din perioada sovietică. O sută șaizeci de jucători stăteau la optzeci de mese. Deasupra scenei atârna un ecran pe care erau transmise partidele primelor zece mese, cu o întârziere de cincisprezece minute, iar dedesubt rula cu litere mici, albe, chatul spectatorilor.

The games were played in the ballroom of the Hotel Kolkhis on the seafront promenade, a hall with three chandeliers that tinkled softly at every gust of wind from the sea, and an air-conditioning system that had been making the same asthmatic noise since Soviet times. A hundred and sixty players sat at eighty tables. Above the stage hung a screen on which the games of the first ten boards were broadcast, with a fifteen-minute delay, and beneath it, in small white letters, ran the viewers’ chat.

Davit nu citea chatul. Se dezvățase de asta cu ani în urmă. Dar miercuri seară, după runda a cincea, Giorgi Abashidze a venit la masa arbitrilor cu telefonul în mână, iar Davit a înțeles după felul în care îl ținea — și anume ca pe o probă la dosar — că astăzi va trebui să-l citească.

Davit did not read the chat. He had broken himself of the habit years ago. But on Wednesday evening, after the fifth round, Giorgi Abashidze came to the arbiters’ table with his telephone in his hand, and Davit understood from the way he held it, namely like a piece of evidence, that today he would have to read it.

Giorgi era omul sponsorului, un operator de telefonie mobilă a cărui siglă era lipită pe plăcuța fiecărei mese, pe fiecare pix și pe fiecare dintre sticluțele de apă așezate între table. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, purta sacou chiar și la treizeci de grade și vorbea despre turneu de parcă ar fi fost vorba despre lansarea unui produs. „Ați văzut asta?”, a întrebat el.

Giorgi was the sponsor’s man. The sponsor was a mobile phone company whose logo was stuck on every table sign, on every ballpoint pen and on every one of the little water bottles that stood between the boards. He was in his mid-forties, wore a jacket even at thirty degrees and spoke about the tournament as if it were a product launch. “Have you seen this?” he asked.

Davit știa despre ce vorbește. În această sală stătea încă de duminică o femeie care, dacă te luai după cifre, nu avea ce căuta la mesele din față și care, cu toate acestea, înaintase în fiecare zi tot mai mult: Tamar Gelashvili, șaptezeci și patru de ani, din Tbilisi, coeficient ELO 1712, locul 143 din 160 pe lista inițială de start. După cinci runde avea cinci puncte. Învinsese în prima rundă un maestru internațional din Yerevan, în a treia pe un tânăr iranian, iar astăzi, la masa a șaptea, pe o mare maestră din Ucraina, care după partidă rămăsese multă vreme așezată în fața tablei, de parcă ar fi căutat pe ea ceva ce pierduse.

Davit knew what he was talking about. Since Sunday a woman had been sitting in this hall who, if you went by the numbers, did not belong at the front tables and who had nevertheless moved a little further forward every day: Tamar Gelashvili, seventy-four years old, from Tbilisi, rating 1712, ranked 143rd of 160 on the starting list. After five rounds she had five points. In the first round she had beaten an International Master from Yerevan, in the third a young Iranian and today, on board seven, a Ukrainian grandmaster who had stayed sitting in front of the board for a long time after the game, as if she were looking on it for something she had lost.