Semaforul din Kalamaja

Nouă zile

Nine Days

Dispeceratul companiei Siil se afla la etajul al treilea al unei foste fabrici din Tallinn. Noaptea, era cel mai liniștit loc din oraș. Patruzeci de ecrane erau prinse pe perete, fiecare arătând o bucată de stradă, filmată de la cincizeci de centimetri înălțime: borduri, bălți, gleznele trecătorilor întârziați. Prin aceste străzi mergeau roboții de livrare ai companiei, cutii albe pe șase roți, nu mai mari decât un frigider răsturnat, cu un steguț portocaliu în spate, ca să-i vadă șoferii.

The control room of the company Siil was on the third floor of a former factory building in Tallinn, and at night it was the quietest place in the city. Forty screens hung on the wall, each showing a piece of street filmed from fifty centimetres up: kerbs, puddles, the ankles of late pedestrians. Through these streets rolled the company’s delivery robots, white boxes on six wheels, no bigger than a fridge lying on its side, with a small orange flag at the back so that drivers could see them.

Siil înseamnă arici în estonă, iar roboții se purtau la fel: erau lenți, prietenoși și se opreau imediat când le stătea ceva în cale. De cele mai multe ori, găseau singuri o cale de ocolire. Dacă nu, chemau dispeceratul după un minut, iar atunci prelua comanda un om. În tura de noapte erau doisprezece oameni, iar una dintre ei era Kaisa Tamm.

Siil means hedgehog in Estonian, and the robots behaved like one: they were slow, friendly, and stopped as soon as something was in their way. Mostly they found a way round it by themselves. If not, they called the control room after a minute, and then a human took over. On the night shift that meant twelve people, and one of them was Kaisa Tamm.

Kaisa avea treizeci și unu de ani și renunțase la facultatea de biologie în urmă cu opt ani, cu două semestre înainte de absolvire, din motive pe care acum nici ea nu le mai înțelegea prea bine. După aceea făcuse cafele, vânduse bilete de cinema și cărase cutii de mutare. Tura de noapte la Siil era prima slujbă la care simțea că este bună. Îi plăceau liniștea, bâzâitul calculatoarelor și faptul că la trei dimineața nu trebuia să te prefaci în fața nimănui.

Kaisa was thirty-one and had dropped out of a biology degree eight years earlier, two semesters before finishing, for reasons she herself no longer quite understood. After that she had made coffee, sold cinema tickets and carried removal boxes. The night shift at Siil was the first job at which she felt she was good. She liked the quiet, the hum of the computers and the fact that at three in the morning there was nobody to put on a show for.

Era iunie, vremea nopților albe. Deasupra Mării Baltice nu se mai întuneca de-a binelea; cerul rămânea de un albastru palid până dimineața, de parcă cineva ar fi uitat să stingă lumina. Pentru camerele roboților, asta era un dar. Pentru oamenii din dispecerat, însemna că la două noaptea se uitau pe fereastră și nu știau dacă au voie să fie obosiți.

It was June, the season of the white nights. Over the Baltic it no longer got properly dark; the sky stayed a pale blue until morning, as if someone had forgotten to switch off the light. For the robots’ cameras this was a gift. For the people in the control room it meant that they looked out of the window at two in the morning and did not know whether they were allowed to be tired.

Cele mai multe intervenții erau inofensive. O bicicletă căzută de-a curmezișul pe trotuar, un bețiv așezat pe un robot povestindu-i despre divorțul lui, un tomberon răsturnat. Kaisa privea imaginea, lua o decizie, ocolea obstacolul tastând cu două degete și nota intervenția pe listă. Fiecare intervenție era numărată, iar la sfârșitul lunii toate cifrele deveneau un singur număr: rata de intervenție. Cine avea o rată scăzută era considerat omul cu un sector liniștit, iar cine avea un sector liniștit era considerat bun.

Most interventions were harmless. A bicycle lay across the pavement, a drunk man had sat down on a robot and was telling it about his divorce, a bin had fallen over. Kaisa looked at the picture, decided, steered the robot round the obstacle with two fingers on the keyboard and entered the intervention in her list. Every intervention was counted, and at the end of the month all the numbers became a single one: the intervention rate. Anyone with a low one was considered someone with a quiet district, and anyone with a quiet district was considered good.

În această zi de luni, Rein Kask, șeful de tură, a ieșit la începutul programului din cabina lui de sticlă din fundul sălii, s-a oprit în fața peretelui cu ecrane și a bătut de două ori din palme. Făcea asta doar când veneau vești de la Helsinki, unde își avea sediul firma. Rein avea vreo patruzeci și cinci de ani, purta mereu aceeași cămașă gri și vorbea despre cifre așa cum vorbesc alți oameni despre copiii lor: cu răbdare, mândru și puțin îngrijorat.

That Monday, at the start of the shift, Rein Kask, the shift leader, came out of his glass box at the end of the room, stood in front of the wall of screens and clapped his hands twice, which he only did when news came from Helsinki, where the company had its head office. Rein was in his mid-forties, always wore the same grey shirt and talked about numbers the way other people talk about their children: patiently, proudly and a little anxiously.