The Stone Bride

The Legend

Legenda

When it rained, she wept. That was the first thing anyone learned about the Stone Bride of Key Lane, and for most visitors the last as well, since no more would fit into a photo. Above the door of house number seven, in the keystone of the doorway, sat the head of a young woman in grey sandstone, hardly bigger than a loaf of bread, her hair tied in a knot at the nape of her neck. As soon as it rained, two dark tracks ran from the corners of her eyes over her cheeks down to her chin, and the corners of her mouth, worn soft by the weather, drew downwards as well, as if she had seen it coming.

Când ploua, ea plângea. Era primul lucru pe care îl aflai despre Mireasa de Piatră de pe Strada Cheii și, pentru cei mai mulți vizitatori, și ultimul, pentru că nu mai încăpea nimic pe o fotografie. Deasupra ușii casei cu numărul șapte, în cheia de boltă a portalului, stătea capul unei tinere din gresie cenușie, abia mai mare decât o pâine, cu părul strâns în ceafă într-un coc. De cum începea ploaia, două dâre întunecate îi curgeau din colțurile ochilor pe obraji, până la bărbie, iar colțurile gurii, șlefuite moale de vreme, i se lăsau în jos, de parcă ar fi văzut de la început ce avea să vină.

On this Tuesday in October Tereza Nováková stood beneath her for what was, at a cautious estimate, the three-thousandth time. She held up the yellow umbrella by which her groups recognised her, waited until the last of them had come up the lane, and lowered her voice, as she always did, at exactly this spot.

Tereza Nováková stătea în acea marți de octombrie sub ea, după o estimare prudentă, pentru a trei miia oară. A ridicat umbrela galbenă după care o recunoșteau grupurile ei, a așteptat să urce pe stradă și ultimul turist și și-a coborât glasul, cum făcea mereu, exact în acest loc.

“In the spring of 1848,” she said, “Anežka, the daughter of the master of the house, was engaged to a raftsman. He brought timber from the Bohemian Forest down the Vltava, and on the day before the wedding the raft arrived without him. Anežka waited at this door every evening, for forty years. When she died, the stonemason immortalised her face up here. And ever since, whenever it rains …” She pointed upwards, and twenty-three phones rose with her finger.

„În primăvara anului 1848”, a spus ea, „Anežka, fiica proprietarului casei, era logodită cu un plutaș. El cobora pe Vltava buștenii aduși din Pădurea Boemă, iar în ajunul nunții pluta a sosit fără el. Anežka a așteptat în fiecare seară la ușa aceasta, timp de patruzeci de ani. Când a murit, pietrarul i-a nemurit chipul aici, sus. Și de atunci, când plouă …” A arătat în sus, iar douăzeci și trei de telefoane s-au ridicat odată cu degetul ei.

It was not raining. It had not rained for eleven days, and the bride, to be honest, looked only slightly put out, like someone who has waited too long for a bus. Tereza knew the disappointment in their faces and had a sentence for it: anyone who wanted to see her weep would simply have to come back. Most of them did not come back, but they wrote it in their reviews, and the reviews brought the next ones.

Nu ploua. Nu mai plouase de unsprezece zile, iar mireasa arăta, sincer vorbind, doar puțin mohorâtă, ca cineva care așteaptă prea mult un autobuz. Tereza cunoștea dezamăgirea de pe chipuri și avea o frază pentru ea: cine vrea s-o vadă plângând trebuie, pur și simplu, să revină. Cei mai mulți nu reveneau, dar scriau despre asta în recenzii, iar recenziile aduceau următorii clienți.

That Anežka had never existed was known in Prague to one single person, and she was at that moment holding the yellow umbrella. Tereza had invented her six years ago, on a wet afternoon, back when she still offered art-history tours that nobody booked, and a group from Ohio had asked her, in front of this very door, why the woman up there was crying. She had not known the truth and had not felt like admitting it. So she had let a raftsman drown. It had been, as would turn out, the most successful quarter of an hour of her working life.

Că Anežka nu existase niciodată știa în Praga un singur om, iar acela ținea chiar atunci umbrela galbenă. Tereza o inventase cu șase ani în urmă, într-o după-amiază ploioasă, pe când mai oferea vizite de istoria artei pe care nu le rezerva nimeni, iar un grup din Ohio o întrebase, chiar în fața acestei uși, de ce plânge femeia de sus. Nu știuse adevărul și nu avusese chef să recunoască. Așa că lăsase un plutaș să se înece. Fusese, după cum avea să se dovedească, cel mai reușit sfert de oră din toată viața ei profesională.

By now the Stone Bride was in three guidebooks, in two of them with the wrong year. Other guides retold her, some with a second lover, one even with poison. Wedding couples from Seoul and Milan had themselves photographed beneath the doorway, and across the lane Radek Bureš, with whom Tereza had once almost moved in, had turned his former pawnshop into the Café of the Weeping Bride , in whose window lay a cake of the same name: poppy seed, with an icing that ran in the warmth.

Între timp, Mireasa de Piatră ajunsese în trei ghiduri turistice, în două dintre ele cu anul greșit. Alți ghizi o povesteau mai departe, unii cu un al doilea iubit, unul chiar cu otravă. Miri din Seul și din Milano se fotografiau sub portal, iar vizavi, Radek Bureš, cu care Tereza fusese cât pe ce să se mute împreună, făcuse din fosta lui casă de amanet Cafeneaua Mireasa Plângătoare , în a cărei vitrină stătea o prăjitură cu același nume: cu mac, cu o glazură care se topea la căldură.