Un nume care se declină

Ședința

The Meeting

Comisia pentru nume se întrunea în prima joi a lunii, la ora nouă, într-o sală de ședințe de la etajul al treilea al unei clădiri administrative din centrul orașului Reykjavík, de unde se zăreau vechiul port și, în zilele senine, dincolo de golf, spinarea plată a muntelui Esja. În octombrie, zilele senine erau rare. În această joi, cerul atârna atât de jos deasupra macaralelor, încât Hrafn Einarsson, când s-a așezat, a avut impresia că l-ar putea atinge cu brațul întins.

The Naming Committee met on the first Thursday of the month at nine o’clock, in a meeting room on the third floor of a government building in the centre of Reykjavík, from which you could see the old harbour and, on clear days, the flat back of Mount Esja across the bay. Clear days were rare in October. That Thursday the sky hung so low over the cranes that Hrafn Einarsson, as he sat down, had the impression you could touch it with an outstretched arm.

Era a treia lui ședință. Cu un an în urmă publicase în ziar un articol în care numea comisia „ultimul punct vamal al limbii islandeze” și cerea desființarea ei; în primăvară, ministerul îl întrebase drept urmare dacă nu voia să devină membru. Timp de două săptămâni crezuse că este o glumă. Prietenii lui încă mai credeau asta. El le explica că acceptase pentru că o autoritate nu poate fi disprețuită temeinic decât din interior, iar asta era, ca majoritatea frazelor pe care le formulezi pentru prieteni, adevărat cam pe jumătate.

It was his third meeting. A year earlier he had published an article in the newspaper in which he called the committee “the last customs post of the Icelandic language” and demanded that it be abolished; in the spring the ministry had then asked him whether he would like to become a member. For two weeks he had believed it was a joke. His friends still believed it. He explained to them that he had accepted because you can only despise an authority thoroughly from the inside, and that was, like most sentences you formulate for friends, about half true.

În fața lui stătea Ólafur Pétursson, jurist, de douăzeci de ani în comisie și cel puțin de tot atâta timp în posesia aceluiași pulover gri. Ólafur aducea la fiecare ședință o pungă de hârtie cu kleinur, gogoșile răsucite prăjite în untură de la brutăria din colț, o așeza în mijlocul mesei și apoi le mânca singur. Vorbea puțin, iar când vorbea, suna de parcă ar fi citit dintr-un comentariu la lege, ceea ce adesea chiar făcea.

Opposite him sat Ólafur Pétursson, a lawyer, on the committee for twenty years and for at least as long in possession of the same grey jumper. To every meeting Ólafur brought a paper bag of kleinur, the twisted fried pastries from the bakery on the corner, put it in the middle of the table and then ate them by himself. He spoke little, and when he spoke it sounded as if he were reading aloud from a commentary on the law, which he often was.

În capul mesei stătea Sigrún Hallsdóttir. Avea cincizeci și șase de ani, predase islandeză timp de treizeci de ani la un liceu din Hafnarfjörður și conducea comisia de unsprezece ani. Dosarele zilei le citise deja, ca de obicei, și anume nu în noaptea dinainte, ci cu o săptămână înainte, de două ori, cu creionul. Hrafn observase la prima lui ședință cum deschisese o cerere pe marginea căreia, cu scrisul ei mărunt și drept, se afla deja declinarea completă a numelui solicitat, la toate cele patru cazuri, iar dedesubt un singur cuvânt: merge .

At the head of the table sat Sigrún Hallsdóttir. She was fifty-six, had taught Icelandic at a grammar school in Hafnarfjörður for thirty years and had chaired the committee for eleven. As always, she had already read the day’s files, and not the night before but the week before, twice, with a pencil. In his first meeting Hrafn had watched her open an application in whose margin the complete declension of the requested name already stood in her small, upright handwriting, in all four cases, and beneath it a single word: works .

Căci despre asta era vorba, în esență, la fiecare cerere. Un nume care urma să fie acordat în Islanda și nu se afla încă pe listă trebuia să întrunească trei condiții. Trebuia să poată fi scris conform ortografiei islandeze. Nu trebuia să devină o povară pentru purtătorul său. Și trebuia să se poată declina, așadar să primească la genitiv o desinență islandeză, căci un nume care nu se lăsa declinat nu era în această limbă doar un corp străin, ci aproape un accident gramatical: nu puteai spune a cui e bicicleta aceea, nu puteai măcar să adresezi o scrisoare purtătorului său fără ca propoziția să se poticnească exact în locul în care stătea numele.

Because that, at its core, was what every application was about. A name that was to be given in Iceland and was not yet on the list had to be able to do three things. It had to be writable in Icelandic spelling. It must not become a burden to its bearer. And it had to decline, that is, take an Icelandic ending in the genitive, because a name that did not decline was in this language not only a foreign body but almost a grammatical accident: you could not say whose bicycle it was, you could not even address a letter to its bearer without the sentence stumbling at the place where the name stood.