Domnișoara Brill

Deși era o vreme atât de strălucitoare și senină — cerul albastru presărat cu pulbere de aur și pete mari de lumină, ca stropii de vin alb, împrăștiate peste Jardins Publiques —, domnișoara Brill se bucura că se hotărâse să-și ia blana.

Although it was so brilliantly fine—the blue sky powdered with gold and great spots of light like white wine splashed over the Jardins Publiques—Miss Brill was glad that she had decided on her fur.

Aerul era nemișcat, dar când deschideai gura se simțea o răcoare slabă, ca fiorul unui pahar cu apă cu gheață înainte de a sorbi, iar din când în când o frunză plutea agale — de nicăieri, coborâtă din cer.

The air was motionless, but when you opened your mouth there was just a faint chill, like a chill from a glass of iced water before you sip, and now and again a leaf came drifting—from nowhere, from the sky.

Domnișoara Brill ridică mâna și își atinse blana. Drăgălașă făptură mică! Era plăcut să o simtă din nou. O scosese din cutie în acea după-amiază, scuturase praful de molii, o periase bine și frecase cu degetul ochii mici și stinși, readucându-i la viață.

Miss Brill put up her hand and touched her fur. Dear little thing! It was nice to feel it again. She had taken it out of its box that afternoon, shaken out the moth-powder, given it a good brush, and rubbed the life back into the dim little eyes.

„Ce mi s-a întâmplat oare?”, păreau să spună ochii mici și triști. O, cât de dulce era să-i vadă cum o privesc din nou cu vioiciune de pe pilota roșie!... Dar nasul, care era făcut dintr-o pastă neagră, nu mai era deloc țeapăn. Pesemne că fusese lovit cumva.

“What has been happening to me?” said the sad little eyes. Oh, how sweet it was to see them snap at her again from the red eiderdown!... But the nose, which was of some black composition, wasn’t at all firm. It must have had a knock, somehow.

Nu făcea nimic — o mică picătură de ceară neagră de sigiliu la timpul potrivit — când va fi absolut necesar.... Micuță ștrengăriță! Da, chiar așa simțea pentru ea. O mică ștrengăriță care își mușca coada chiar lângă urechea ei stângă.

Never mind—a little dab of black sealing-wax when the time came—when it was absolutely necessary.... Little rogue! Yes, she really felt like that about it. Little rogue biting its tail just by her left ear.

Ar fi putut să o dea jos, să o pună în poală și să o mângâie. Simțea o furnicătură în mâini și în brațe, dar asta venea de la mersul pe jos, își zise ea.

She could have taken it off and laid it on her lap and stroked it. She felt a tingling in her hands and arms, but that came from walking, she supposed.

Și când respira, ceva ușor și trist — nu, nu chiar trist — ceva blând părea să se miște în pieptul ei.

And when she breathed, something light and sad—no, not sad, exactly—something gentle seemed to move in her bosom.

Erau mulți oameni ieșiți la plimbare în această după-amiază, mult mai mulți decât duminica trecută. Iar fanfara suna mai tare și mai vesel. Asta pentru că începuse Sezonul.

There were a number of people out this afternoon, far more than last Sunday. And the band sounded louder and gayer. That was because the Season had begun.

Căci deși fanfara cânta duminica pe tot parcursul anului, în afara sezonului nu era niciodată la fel. Era ca și cum cineva ar fi cântat având drept public doar propria familie; nu-i păsa cum cântă dacă nu erau străini de față.

For although the band played all the year round on Sundays, out of season it was never the same. It was like some one playing with only the family to listen; it didn’t care how it played if there weren’t any strangers present.

Oare dirijorul nu purta și o haină nouă? Era sigură că era nouă. Scrijeli pământul cu piciorul și dădu din brațe ca un cocoș gata să cânte, iar instrumentiștii așezați în rotonda verde își umflară obrajii și își ațintiră privirile spre partituri.

Wasn’t the conductor wearing a new coat, too? She was sure it was new. He scraped with his foot and flapped his arms like a rooster about to crow, and the bandsmen sitting in the green rotunda blew out their cheeks and glared at the music.

Acum veni un pasaj scurt, ca de flaut — foarte frumos! —, un mic șirag de picături luminoase. Era sigură că se va repeta. Și chiar s-a repetat; ea își ridică fruntea și zâmbi.

Now there came a little “flutey” bit—very pretty!—a little chain of bright drops. She was sure it would be repeated. It was; she lifted her head and smiled.

Doar doi oameni împărțeau cu ea banca ei „specială”: un bătrân distins într-o haină de catifea, cu mâinile împreunate pe un baston masiv, sculptat, și o bătrână corpolentă, stând dreaptă, cu un ghem de tricotat pe șorțul brodat. Nu vorbeau deloc.

Only two people shared her “special” seat: a fine old man in a velvet coat, his hands clasped over a huge carved walking-stick, and a big old woman, sitting upright, with a roll of knitting on her embroidered apron. They did not speak.