Fereastra

Bâzâitul s-a oprit. Canalul era din nou liniștit, în afară de rațe și de un radio de pe una dintre celelalte bărci. Jess se uita în continuare la Second Chance, la bordul ei verde-închis și la ferestrele ei mici cu perdele. Încheieturile degetelor ei erau albe pe blocul de desen.

The humming stopped. The canal was quiet again, except for the ducks and a radio on one of the other boats. Jess was still staring at the Second Chance, at its dark green side and its small curtained windows. Her knuckles were white on the sketchbook.

„Ai auzit asta?”, a șoptit ea. „Cântecul acela. Ce este? Îl știi?”

“Did you hear that?” she whispered. “That song. What is it? Do you know it?”

Ana s-a gândit foarte bine înainte să răspundă. Își promisese că nu va minți la o întrebare directă. „Nu știu cum se numește”, a spus ea încet. Era adevărat. Nu-i auzise niciodată numele. „Părea vechi.”

Ana thought very carefully before she answered. She had promised herself that she would not lie to a direct question. “I don’t know what it’s called,” she said slowly. It was true. She had never heard its name. “It sounded old.”

„Este cântecul”, a spus Jess. „Cel despre care ți-am povestit în tren. Despre o barcă și o lumină pe apă. Cineva mi l-a cântat când eram mică.” A dat din cap cu putere, ca și cum voia să scoată ceva de acolo. „Probabil este doar un cântec vechi. Mulți bătrâni știu cântece vechi. Bunica Mary îl cânta în magazin. Probabil jumătate din oraș îl știe.”

“It’s the song,” Jess said. “The one I told you about on the train. About a boat and a light on the water. Somebody sang it to me when I was little.” She shook her head hard, as if she wanted to get something out of it. “It’s probably just an old song. Lots of old people know old songs. Grandma Mary sang it in the shop. Half the town probably knows it.”

„Probabil”, a spus Ana. Acel cuvânt nu era chiar o minciună. Dar nu era nici chiar adevărul și a urât cât de ușor i-a ieșit din gură.

“Probably,” Ana said. That word was not quite a lie. But it was not quite the truth either, and she hated how easily it came out.

Au mers spre casă în tăcere. Jess nu a mai vorbit despre desenele ei și nici despre podul înclinat. Mergea repede, cu căștile pe urechi și fără muzică pornită, și s-a întors de două ori să se uite înapoi de-a lungul cărării, către canal. Acasă a urcat direct la etaj. Nu a coborât la cină.

They walked home in silence. Jess did not talk about her drawings any more, or about the leaning bridge. She walked fast, with her headphones on and no music playing, and twice she turned round to look back along the path towards the canal. At home she went straight upstairs. She did not come down for dinner.

Walter a observat. „Ce este cu ea?”, a întrebat-o pe Ana, în timp ce ea făcea ceai. „Mai este supărată pe mine din cauza scrisorii?”

Walter noticed. “What’s wrong with her?” he asked Ana, while she was making tea. “Is she still angry with me about the letter?”

„Poate”, a spus Ana. „Este obosită. A desenat timp de trei ore.” I-a dus ceaiul. Mâinile îi tremurau puțin și s-a bucurat că el nu le putea vedea clar fără ochelari.

“Maybe,” Ana said. “She’s tired. She drew for three hours.” She took him his tea. Her hands were shaking a little, and she was glad that he could not see them clearly without his glasses.

A doua zi a fost duminică. După-amiaza, Ana a traversat la Shah’s după lapte. Jess era deja acolo, stând la tejghea cu un pachet de biscuiți pe care nu-i cumpăra. Vorbea cu Priya cu o voce joasă. Când clopoțelul de deasupra ușii a sunat, amândouă au ridicat privirea.

The next day was Sunday. In the afternoon Ana went across to Shah’s for milk. Jess was already there, standing at the counter with a packet of biscuits she was not buying. She was talking to Priya in a low voice. When the bell over the door rang, they both looked up.

„Ana, poți să ajuți”, a spus Jess. „O întreb pe Priya despre cântecul bunicii Mary. Cel lent, despre barcă. Priya a cunoscut-o pe bunica ani de zile. Trebuie să știe cum se numește.” S-a întors din nou către Priya. „Merge așa.” Și încet, în magazinul gol, Jess a cântat primele două versuri.

“Ana, you can help,” Jess said. “I’m asking Priya about Grandma Mary’s song. The slow one, about the boat. Priya knew Grandma for years. She must know what it’s called.” She turned back to Priya. “It goes like this.” And quietly, in the empty shop, Jess sang the first two lines.

Ana s-a uitat la fața Priyei. Pentru o clipă, Priya nu s-a mișcat deloc. Apoi toată culoarea i-a dispărut din obraji, ca și cum o lumină din ea s-a stins. Mâna ei a mers la pixul de după ureche și a rămas acolo.

Ana watched Priya’s face. For a moment Priya did not move at all. Then all the colour went out of her cheeks, as if a light inside her went out. Her hand went to the pen behind her ear and stayed there.

„O, draga mea”, a spus Priya. Vocea ei era prea veselă. „Veche chestie. Nu-mi amintesc numele. Memoria mea este groaznică în ultima vreme. Vrei biscuiții aceia? Sunt la ofertă specială. Două pachete la trei lire.” A început să vorbească foarte repede despre prețul biscuiților, despre vreme și despre noile tomberoane de gunoi pe care primăria urma să le cumpere.

“Oh, my dear,” Priya said. Her voice was too bright. “That old thing. I don’t remember the name. My memory is terrible these days. Do you want those biscuits? They’re on special offer. Two packets for three pounds.” She started to talk very fast about the price of biscuits, and about the weather, and about the new rubbish bins the town hall was going to buy.