Vinul este acru

Caracter

Character

„Vinul este acru”, spuse domnul Yoon.

“The wine is sour,” said Mr Yoon.

O spuse în coreeană, fără să ridice glasul, așa cum spunea totul, și așeză paharul înapoi pe fața de masă albă, exact pe cercul umed pe care îl lăsase acolo. La celălalt capăt al mesei, sub pergola prin care lumina amiezii cădea în pete, Horacio Bianchi ridică din sprâncene și nu se uită la el, ci la femeia care stătea între ei.

He said it in Korean, without raising his voice, the way he said everything, and put the glass back on the white tablecloth, exactly on the damp ring it had left there. At the other end of the table, under the pergola through which the midday light fell in patches, Horacio Bianchi raised his eyebrows and looked not at him but at the woman sitting between them.

Mirta Kang își îngădui o jumătate de răsuflare. De mai mult nu avea nevoie niciodată. „Domnul Yoon spune”, zise ea în spaniolă, „că vinul dumneavoastră are un caracter cu totul aparte. Că nu a mai băut niciodată așa ceva. Vă mulțumește pentru invitație.”

Mirta Kang allowed herself half a breath. She never needed longer. “Mr Yoon says,” she said in Spanish, “that your wine has a character all of its own. He has never drunk anything like it. He thanks you for the invitation.”

„Caracter!” Horacio lovi cu palma în masă, de săriră furculițele. „Ai auzit, Norma? Caracter. Spune-i că este cel din nouăsprezece, un an cu îngheț, pe care trebuie să-l înțelegi. Spune-i că se pricepe la vin.”

“Character!” Horacio slapped the table with the flat of his hand so that the forks jumped. “Did you hear that, Norma? Character. Tell him that’s the 2019, a frost year, a wine you have to understand. Tell him he knows something about wine.”

„Domnul Bianchi se bucură de aprecierea dumneavoastră”, spuse Mirta în coreeană. „Spune că a fost o recoltă dificilă.”

“Mr Bianchi is pleased with your judgement,” said Mirta in Korean. “He says it is a difficult vintage.”

Domnul Yoon dădu din cap, așa cum dai din cap când auzi buletinul meteo, și nu mai luă un al doilea pahar.

Mr Yoon nodded the way one nods at a weather report, and did not take a second glass.

Ea avea patruzeci și trei de ani, se născuse la Buenos Aires din părinți veniți din Incheon și făcea interpretariat de nouăsprezece ani între cele două limbi în care crescuse: contracte pentru boabe de soia, vizite în fabrici, două divorțuri, o operație pe inimă. La agenția din Buenos Aires se spunea că la Kang nu s-a rupt niciodată o masă. De fraza aceasta era mai mândră decât de diplomă. Pentru săptămâna aceasta o angajase domnul Yoon, Yoon Sang-chul din Daegu, șaizeci și opt de ani, proprietarul unei fabrici de supape industriale: patru zile, de miercuri până sâmbătă, bilet de avion și hotel. Sâmbătă, fiul său Jun-ho urma să se căsătorească aici, la mica podgorie a familiei Bianchi din Chacras de Coria, lângă Mendoza, cu Lucía Bianchi.

She was forty-three, born in Buenos Aires, the daughter of people from Incheon, and for nineteen years she had interpreted between the two languages she had grown up in: contracts for soya beans, factory tours, two divorces, one heart operation. At the agency in Buenos Aires they said that with Kang no table had ever broken. She was prouder of that sentence than of her diploma. For this week Mr Yoon had booked her, Yoon Sang-chul from Daegu, sixty-eight, owner of a factory for industrial valves: four days, Wednesday to Saturday, flight and hotel. On Saturday his son Jun-ho was to marry Lucía Bianchi here, on the Bianchis’ small wine estate in Chacras de Coria near Mendoza.

Cei doi se cunoscuseră la Sydney și vorbeau engleză între ei. Tații lor nu vorbeau deloc engleza. Odată, povestise Lucía la telefon, ea și Jun-ho încercaseră să traducă ei înșiși la o convorbire video; după zece minute, ambii tați închiseseră, iar de atunci fiecare credea despre celălalt că este greu de urechi. De aceea era nevoie de Mirta.

The two had met in Sydney and spoke English with each other. Their fathers spoke none. Once, Lucía had told her on the phone, she and Jun-ho had tried to translate a video call themselves; after ten minutes both fathers had hung up, and ever since each believed the other was hard of hearing. Hence Mirta.

Miercuri seară, imediat după sosire, lucrurile începuseră bine. Horacio le arătase oaspeților crama, îi lăsase să guste din două cisterne, iar apoi, la masă, fără să scoată o vorbă despre asta, deschisese o sticlă fără etichetă. Domnul Yoon băuse, ridicase paharul în lumină și spusese: „Acesta e bun. Pe celelalte poate să le păstreze.”

On Wednesday evening, straight after the arrival, it had begun well. Horacio had led the guests through the cellar, let them taste from two tanks and then, at dinner, without wasting a word on it, opened a bottle with no label. Mr Yoon had drunk, held the glass against the light and said: “This one is good. The others he can keep.”

„Domnul Yoon spune că vinurile dumneavoastră sunt excelente”, tradusese Mirta.

“Mr Yoon says your wines are excellent,” Mirta had translated.

Minciuna stătea în plural și era atât de măruntă, încât Mirta o și uitase până la desert. Astăzi, joi, pe masă se afla cel din nouăsprezece, vinul pe care casa îl vindea și din care trăia. Sticla fără etichetă nu mai reapăruse.

The lie lay in the plural, and it was so small that Mirta had forgotten it by dessert. Today, on Thursday, the 2019 stood on the table, the wine the house sold and lived on. The bottle with no label had not appeared again.