Câinele din fotografii

Ana și aplicația

Ana and the app

Lucía locuiește în Ciudad de México. Are treizeci și patru de ani. Este contabilă într-un birou mare.

Lucía lives in Mexico City. She is thirty-four. She is an accountant in a big office.

Toată ziua lucrează cu numere. Numere pe hârtie, numere pe calculatorul ei. Se pricepe la numere.

All day, she works with numbers. Numbers on paper, numbers on her computer. She is good with numbers.

La ora șase, ia metroul spre casă. Apartamentul ei este mic și liniștit.

At six o’clock, she takes the metro home. Her apartment is small and quiet.

Mănâncă cina singură. Se uită la televizor singură. Merge la culcare la zece.

She eats dinner alone. She watches TV alone. She goes to bed at ten.

Vineri seara, vine prietena ei, Ana. Ana are o sticlă de vin și un zâmbet mare.

On Friday evening, her friend Ana comes. Ana has a bottle of wine and a big smile.

„Cum este săptămâna ta?”, întreabă Ana.

“How is your week?” asks Ana.

„Bună. Multe numere.”

“Good. Lots of numbers.”

„Și serile tale?”

“And your evenings?”

„Serile mele sunt liniștite. Am televizorul meu și ceaiul meu.”

“My evenings are quiet. I have my TV and my tea.”

Ana se uită la ea. „Lucía, ai treizeci și patru de ani. Nu ai optzeci. Dă-mi telefonul tău.”

Ana looks at her. “Lucía, you are thirty-four. You are not eighty. Give me your phone.”

„Telefonul meu? De ce?”

“My phone? Why?”

„Pentru că ai nevoie de o aplicație de întâlniri.”

“Because you need a dating app.”

„O aplicație de întâlniri? Nu, nu, nu. Sunt contabilă. O contabilă nu folosește aplicații de întâlniri.”

“A dating app? No, no, no. I am an accountant. An accountant doesn’t do dating apps.”