Tuesdays at Ten

The Man in the Hat

Bărbatul cu pălărie

The lost-property office at Kyoto Station is in the basement, behind a long row of lockers, in a place most travellers only find once they have lost something. There is a counter there, a bell that nobody uses, and two chairs for people waiting, on which almost nobody ever waits. Behind the counter, shelves reach up to the ceiling, and on the shelves lies whatever the city forgets each day.

Biroul de obiecte pierdute al gării din Kyoto se află la subsol, în spatele unui șir lung de dulapuri pentru bagaje, într-un loc pe care majoritatea călătorilor îl găsesc abia după ce au pierdut ceva. Există acolo un ghișeu, un clopoțel pe care nu-l folosește nimeni și două scaune pentru cei care așteaptă, pe care nu stă aproape niciodată nimeni. În spatele ghișeului sunt rafturi până la tavan, iar pe rafturi stă tot ce uită orașul în fiecare zi.

Haruka Mori had worked at this counter for twenty-three years. She was fifty-two, wore her glasses on a thin chain and had a system that nobody but her fully understood. Gloves went to the left, keys into the small boxes under the window, umbrellas into the tall stands on the back wall, sorted by colour. Anyone looking for a black umbrella – and in Kyoto everyone was looking for a black umbrella – had to be patient.

Haruka Mori lucra la acest ghișeu de douăzeci și trei de ani. Avea cincizeci și doi de ani, purta ochelari prinși cu un lănțișor subțire și avea un sistem pe care nu-l înțelegea pe deplin nimeni în afară de ea. Mănușile mergeau în stânga, cheile în cutiile mici de sub fereastră, umbrelele în suporturile înalte de lângă peretele din spate, așezate după culoare. Cine căuta o umbrelă neagră – și în Kyoto toată lumea căuta o umbrelă neagră – trebuia să aibă răbdare.