The Mouth of the House

The Row

Rândul

Tea is tasted by north light. Nadeesha Herath had learned that on her first day, eleven years ago, and she had learned nothing since that was as easy to say. The tasting room of Harcourt & Perera lay on the fourth floor of an old office building in the Colombo Fort, with a single wall of windows facing north, towards the harbour, and a long white table on which, every morning at half past eight, the row stood ready: a hundred and twenty cups, behind each a little pot, in front of each a small heap of dry leaves, in each pot two point eight grams of tea, steeped for six minutes and not a second longer.

Ceaiul se degustă la lumina dinspre nord. Nadeesha Herath învățase asta în prima ei zi, acum unsprezece ani, și de atunci nu mai învățase nimic care să poată fi rostit la fel de simplu. Sala de degustare a firmei Harcourt & Perera se afla la etajul al patrulea al unei vechi clădiri de birouri din Colombo Fort, cu un singur șir de ferestre spre nord, către port, și o masă lungă și albă pe care în fiecare dimineață, la opt și jumătate, stătea rândul: o sută douăzeci de cești, în spatele fiecăreia un ceainic, în fața fiecăreia o grămăjoară de frunze uscate, în fiecare ceainic două virgulă opt grame de ceai, infuzat șase minute și nicio secundă mai mult.

A broker does not sell what he likes. He sells what he judges. Every lot that went to auction on Tuesday carried in the catalogue a valuation and a price in rupees per kilo, and the buyers from Dubai, Istanbul and Yokohama, who had never seen the tea, bid on that number as if on an oath. Behind the number, at Harcourt & Perera, stood one single person. The house called him, without any irony, the Mouth. In a hundred and twenty-two years it had had five Mouths. The fifth was named Lionel de Alwis, was sixty-seven years old, tied on a necktie even in April, when the city groaned under the heat, and initialled every page of the catalogue L. d. A.

Un broker nu vinde ce-i place. El vinde ce evaluează. Fiecare lot care intra marțea la licitație purta în catalog o apreciere și un preț în rupii pe kilogram, iar cumpărătorii din Dubai, Istanbul și Yokohama, care nu văzuseră niciodată ceaiul, licitau pe acea cifră ca pe un jurământ. În spatele cifrei se afla, la Harcourt & Perera, un singur om. Casa îl numea, fără nicio ironie, Gura. În o sută douăzeci și doi de ani avusese cinci Guri. Al cincilea se numea Lionel de Alwis, avea șaizeci și șapte de ani, își punea cravată chiar și în aprilie, când orașul gemea de căldură, și semna fiecare pagină din catalog cu L. d. A. .