Silence in the Hall

The Fifth Round

Runda a cincea

For thirty years Davit Kapanadze had been running chess tournaments, and in thirty years he had learned that you do not recognise a cheat by his moves, but by his hands. Someone with something to hide touches his face, his ear, his pocket; he gets up too often, and he comes back too quickly. Davit had fetched players out of toilets with telephones in the cisterns, he had confiscated a shoe with a vibration motor in its sole, and once, in Tbilisi, he had sent a grandfather out of the hall who was giving his grandson signals from the audience with a handkerchief. He was not proud of it. He was only thorough.

De treizeci de ani, Davit Kapanadze arbitra turnee de șah, iar în treizeci de ani învățase că un trișor nu se recunoaște după mutări, ci după mâini. Cine are ceva de ascuns își atinge fața, urechea, buzunarul; se ridică prea des și se întoarce prea repede. Davit scosese jucători din toalete în ale căror rezervoare se aflau telefoane, confiscase un pantof în a cărui talpă se ascundea un motor vibrator și o dată, la Tbilisi, dăduse afară din sală un bunic care îi făcea semne nepotului din public cu o batistă. Nu era mândru de asta. Era doar conștiincios.

The Batumi Open was to be his last tournament. He had informed the federation in the spring, in a short letter without giving a reason, because he did not know himself exactly which one he should have given. He was sixty-three, his knees no longer liked the long days, and every Sunday his daughter called from Berlin to ask whether he did not finally want to do something else. What that was supposed to be, however, she could not tell him either.

Batumi Open avea să fie ultimul său turneu. Anunțase federația încă din primăvară, printr-o scrisoare scurtă, fără nicio explicație, pentru că nici el însuși nu știa exact pe care ar fi trebuit să o invoce. Avea șaizeci și trei de ani, genunchii lui nu mai suportau zilele lungi, iar fiica lui îl suna în fiecare duminică de la Berlin ca să-l întrebe dacă nu voia să facă în sfârșit altceva. Ce anume ar fi trebuit să fie acel altceva, nu știa, ce-i drept, nici ea să-i spună.