Twelve Rounds a Night

Daniel Osei knew Hollin Bridge the way other people know a song they have heard too often: not by thinking about it, but in his hands. Twelve rounds a night, eight years. The hump in the road outside the swimming baths that made the whole bus sigh. The traffic light by the town hall that stayed red for ninety seconds even when there was nobody within a mile. The fox that crossed Mill Road at twenty past one, every night, with the air of someone late for an appointment.

Daniel Osei cunoștea Hollin Bridge așa cum alții știu un cântec auzit de prea multe ori: nu gândindu-se la el, ci prin propriile mâini. Douăsprezece curse pe noapte, timp de opt ani. Dâmbul din carosabil de lângă băile publice, care făcea întregul autobuz să ofteze. Semaforul de la primărie, care rămânea pe roșu nouăzeci de secunde chiar și când nu era nimeni pe o rază de o milă. Vulpea care traversa Mill Road la unu și douăzeci, în fiecare noapte, cu aerul cuiva care întârzie la o întâlnire.

He knew his passengers too. Not their names, mostly, but their shapes. The nurses going home from the late shift, who slept with their heads against the window and woke exactly at their stops as if an alarm had gone off inside them. The cleaners going in. The lonely ones who rode the whole route twice because the bus was warm and the driver said hello. Once, for a month, a very old man who got on at the hospital every night at two and got off at the cemetery gates, and then one night did not get on any more.

Își cunoștea și călătorii. Nu după nume, de cele mai multe ori, ci după siluetă. Asistentele care se întorceau acasă din tura târzie, care dormeau cu capul sprijinit de geam și se trezeau fix în stațiile lor, de parcă o alarmă ar fi sunat înăuntrul lor. Femeile de serviciu care mergeau la muncă. Cei însingurați, care parcurgeau întregul traseu de două ori fiindcă în autobuz era cald, iar șoferul dădea binețe. Odată, vreme de o lună, un bătrânel care urca la spital în fiecare noapte la ora două și cobora la porțile cimitirului, iar apoi, într-o noapte, n-a mai urcat.

That was the thing about the night, Daniel had found. People were more honest in it. Whatever they were carrying, they carried it more openly at three in the morning, as though the dark gave them permission. He had chosen the night shift eight years ago so that he could see Grace in the afternoons. He had stayed on it, he sometimes suspected, because in the daylight he had never been sure what to do with himself, and in the dark he always knew. Drive. Stop. Open the doors. Say hello.

Asta era treaba cu noaptea, își dăduse seama Daniel. Oamenii erau mai sinceri în ea. Orice povară ar fi purtat, o purtau mai pe față la trei dimineața, de parcă întunericul le-ar fi dat voie. Alesese tura de noapte în urmă cu opt ani ca să o poată vedea pe Grace după-amiaza. Rămăsese la ea, bănuia uneori, fiindcă la lumina zilei nu fusese niciodată sigur ce să facă cu propria viață, iar pe întuneric știa întotdeauna. Condu. Oprește. Deschide ușile. Dă binețe.