The Model

Helen Fenwick had not intended to come back to Bridge Street at four in the morning. She had intended to sleep in her flat in Leeds, in the clean white bed with the view of the river that she had paid a great deal of money for, and to drive to Hollin Bridge at nine like a reasonable person. Instead she had lain awake until half past two, and then got up, and dressed, and driven forty minutes through the empty dark, and let herself into an old house that smelled of paint and somebody else’s life.

Helen Fenwick nu avusese de gând să se întoarcă pe Bridge Street la patru dimineața. Intenționase să doarmă în apartamentul ei din Leeds, în patul alb și curat cu vedere la râu pe care dăduse o mulțime de bani, și să conducă până la Hollin Bridge la ora nouă, ca un om rezonabil. În schimb, zăcuse trează până la două și jumătate, iar apoi se ridicase, se îmbrăcase, condusese patruzeci de minute prin întunericul pustiu și intrase într-o casă veche care mirosea a vopsea și a viața altcuiva.

She did not turn on the heaters. She stood at the window of the front room in her coat with her arms folded and looked across the road. The bakery’s window was the only lit thing in the street, a warm yellow rectangle in the stone, and in it, every so often, a figure crossed: a tall man with a grey beard, a small young woman with short black hair, carrying trays, bending, laughing at something. She could not hear them. She did not need to.

Nu aprinse radiatoarele. Rămase la fereastra camerei din față, în palton, cu brațele încrucișate, privind peste drum. Fereastra brutăriei era singurul lucru luminat de pe stradă, un dreptunghi galben și cald în piatră, iar în el, din când în când, trecea câte o siluetă: un bărbat înalt cu barbă căruntă, o tânără scundă cu părul scurt și negru, cărând tăvi, aplecându-se, râzând de ceva. Nu-i putea auzi. Nici nu avea nevoie.

Behind her, on the long table, the model of the new Bridge Street glowed faintly white in the light from the street. Twenty-two flats. A roof garden. The café on the ground floor with its tiny white chairs, where the oven now stood. She had paid an architect in Leeds eleven thousand pounds for that model, and she had been proud of it, and she still believed in every square metre of it. That was the problem. Belief, in her experience, was a great deal less comfortable than doubt.

În spatele ei, pe masa lungă, macheta noii Bridge Street sclipea slab, albă în lumina venită de pe stradă. Douăzeci și două de apartamente. O grădină pe acoperiș. Cafeneaua de la parter cu scaunele ei mici și albe, exact unde se afla acum cuptorul. Îi plătise unui arhitect din Leeds unsprezece mii de lire pentru acea machetă, fusese mândră de ea și încă mai credea în fiecare metru pătrat al ei. Asta era problema. Convingerea, după experiența ei, era mult mai puțin confortabilă decât îndoiala.